în pragul cuvintelor rotunjesc gândul
iubirea seamănă cu o coajă de nucă
aşteaptă secunda de tulburare a apelor
din ele miezul creşte alb lichid întăreşte iluziile
realul e o pasăre cu ciocul dur
îl atinge răneşte cheamă poveştile să-l modeleze
în chemare regăseşti propriul cântec
inima păstrează ritmul asfaltului a ierbii a înfloririlor
sunt repetate lumini în sfera în care
miezul de nucă se întăreşte creşte
închide nuca şi altă coajă de nucă rămâne în aşteptare
e un proces îndelungat
cât un anotimp ameţit de vremurile mereu noi
şi atât de vechi încât simt mirosul de mucegai înflorit
pe zidul fără capete pe care două turnuri
lasă lumina să pătrundă
prin fante fine ţâşneşte a comunicare
monolog dialog între gurile închise demult
în anotimpurile naşterilor
Anne Marie Bejliu, 6 mai 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu