în aria cuvintelor

în aria cuvintelor ştii sigur 
că sufletul poate muri şi reînvia
în fiecare clipă
la atingerea unui singur cuvânt

privesc ziua zilele în tropotul prezentului
este o aparenţă de gând 
o aparenţă de trăire

pe acoperişurile cuvintelor plouă

simt în mine acut
cum se ridică zidurile

le las să se înalţe
le ascult tăcerile
şi las povestea să curgă
este începutul istoriei
cetăţii întrebărilor fără răspuns

de câte ori ajung să mă târăsc
prin praful propriei nesiguranţe
privesc ceea ce este bun
tot ceea ce s-a născut trăieşte
luminează umbrele

caut punctul curat care-mi primeşte
zbaterea nesiguranţa lacrima rostită
fără a le mai modela conturul
într-un rod al ironiei desăvârşite

**

gândesc prietenia
ca pe o faptă mereu lăsată
pe tava comunicării
pe umărul ridicat a uimire
singurătate disperare

când se apropie cineva de cetate
cresc în mine inelele fricii
atunci se năruie din trecut
porţile siguranţei şi îmi spun:

certitudinea unei gândiri
în sfera umanului
este închipuirea frumoasă
niciodată văzută altfel de artist
decât cu braţe de caracatiţă

uneori devine hidră
alteori devine zmeul cu infinite capete

da. am ajuns la capătul răbdării
de la el pornesc iar

***

cineva se apropie de cetate
privesc inelele fricii privesc zidurile
porţile le deschid
mă închid pe mine însămi
într-un cuvânt

aştept să te privesc de aproape
oglindă

Anne Marie Bejliu, 29 mai 2014