miercuri, 31 iulie 2013

rugăminte




să nu mă-nchizi în alt altar de vorbe
rostite nerostite-n colţ de drum
tu îmi rodeşti în tâmplă semicercuri
în sfere liber gândul îl exprim
mă-nchid şi singură-ntre porţi semideschise
când dintr-un sac de pânză ies copii
din litere rotunde ascuţite
un joc se naşte până când expir
un vis o încercare o mustrare
sau mângâierea gândului subtil

să nu mă-nchizi în coşul de nuiele
respir prin lemn şi râd mereu "a fi"


praştie




de banca surdă a cuvintelor stinghere
e prinsă praştia dintr-un copac rănit
nu ramuri nici o frunză
e tăcere
şi arcuirea în trăiri de care prinzi
elastica minciună în iubire
tu crezi că eşti iubit
iubeşti te-ntinzi
şi laşi din tine încordarea unei sârme
să se înfigă-n braţul ce-l întinzi


nimicul există


uite că începi să vezi nimicul copilă cu ochii din cărbune
există şi tu îl ascundeai după vorbe galante după frontierele sufletului
dornic să prindă din zbor reflexiile luminii fiecărui om
fiecărui drum neparcurs fiecărui câmp înflorit în dimineţi târzii

uite că nimicul există şi strigă la răspântii din fisurile pietrelor crucilor
te închini de fiecare dată
cu inima adânc răscolită de vibraţiile pietrelor
împletite în infinita sfânta dualitate a vieţii

nimic este tot ceea ce faci într-o viaţă de om
când mintea în trap răscoleşte colbul drumului
iar tu calci apăsat florile inimii soarelui
fără să-ţi prinzi o singură dată în palmă
lacrima de rouă

tălpile-ţi rămân uscate iar timpanele ascultă ochii orbi
cum lasă pleoapele spre pământ
până la închidere

....conform cu originalul
>>>

















marți, 30 iulie 2013

şa




îmi povesteşti de lumea ta de gândul florilor când le priveşti
rămâi cu ochii pierduţi pe câmpul iertărilor şi al furiilor neexplicate nicicând
tu fărâmă de prezent mereu trecutul te macină sau îţi încântă simţurile într-o adâncă lunecare către niciunde
tăpşanul jocurilor bucuriei te ademeneşte şi pleci
de câte ori să tac omule cu ochii de vânt de pe strada pe care gândul ajunge la 1 mereu
apoi lunecă între streaşina lui şapte şi piciorul uşor flectat

mi-ai spus să inventez un joc printre filele îngălbenite
să arunc tristeţea ca pe o minge în coşul spânzurat de stâlpul neîncrederii

bine fac şi asta

aruncă şi tu o jumătate din mingea ta acolo sus
unde gândul poposeşte în delăsarea calmului
pe o felie de furie fără acoperiş fără subsolul plin de fraze goale

uneori pot să tac acum nu

mă priveşti prin perdeaua bitzilor şi îţi aud râsul
ironiile curg uneori le scrii alteori le trimiţi pe firul gândurilor neînhămate
încă prind hamurile şi le strâng în saci de iută
încă sunt printre caii cerului şa
încă...





 http://www.trilulilu.ro/muzica-ambientala/vangelis-and-jean-michel-jarre-alpha-2

Gând de seară 30 iulie 2013


(omului cu ochii de vânt)


unde gândul nu mai poate cuprinde iubirea
acolo pe ţărmul cuvântului
se redeschide piatra de hotar cu inima pulsând libertate

nicicând omul nu atinge cu vârful ideii pleoapa Domnului
când zâmbetul Lui mângâie ceea ce ochiul triunghi
înveleşte în rostogolirea lui printre piramidele timpului pământean

nisipul îşi lasă trupul firav
printre coloanele infinitului mic
în tăcere se ascunde în scoica pe care omul o visează culeasă

cândva undeva
pe o cruce de albul laptelui astrelor o perlă va străluci uimirii omului.
va privi îndelung răbdător sidefarea picurând gândului
apa vie a înţelepciunii.

vântul întoarce fila o răstoarnă în frunza anotimpului naşterii tale
omule cu ochii de vânt
îi asculţi cântecul pe buzele însetate de bucurie

cu lacrima cerului în colţul ochiului zâmbeşti nervurii în care tăcut
ai aşternut cu migală poemul firii tale

concertul poate începe cu atenuarea ultimului pas
până când lumina fiinţei tale
prinde a-şi întinde aripile într-un zbor profund rotunjit
între atingerea apei cu aripa minţii
şi cea a iubirii de înalt
prin trupul metaforei vieţii



















http://www.trilulilu.ro/muzica-soul/jean-michel-jarre-vangelis-another-world

luni, 29 iulie 2013

patru scânduri patru roţi



din patru scânduri încropeşti poştalionul de noapte
dimineaţa te scuturi de aşchii din lemnul propriei cruci
te împarţi desparţi de tine însuţi apoi clădeşti roţile
aştepţi drumul să le prindă mişcarea
în patru puncte infinitul îţi ascunde întâmplările
încercări le numeşti pentru a scurta filosofia eliberării
când te saturi laşi cele patru scânduri pe cele patru roţi
cu patru gânduri porneşti la vale
la deal împingi poştalionul
scrisori peste scrisori zboară din saci
pachete pline cu aer şi visare tapetează cărarea
laşi totul în alunecare şi pleci cu tălpile goale pline de roua
prin care Numele Lui
o singură dată izbucneşte în arcul unui bumerang
întrebare şi răspuns inserat în piatra de hotar dintre curaj şi frică


Sapphires from Yogo Gulch, Montana.


Chalcanthite Cluster


dimineţi de ceşti




te reîntorci
în pragul dintre umbre
când inima îţi spune
să te-opreşti
culegi sămânţa
iluzoriilor tumbe
deasupra rădăcinilor
zâmbeşti

şi-un dor de a nu fi
iar te străbate
ridici în tine ziduri de poveşti
în punct te-arunci
cu fruntea de o piatră
în tine arde-un clopot
prins de tâmplele cereşti

cafeaua se răstoarnă-n
dimineţi marine
tu laşi în tine somnul
să tresară
lătrat de câine
privirea îţi coboară
pierzi sfertul
reprimeşti întregul

râzi iar alergi
şi iar zâmbeşti

acum să trec la mine
în oraşul
care-ar fi vrut să fie un inel
în care bucuria
să-şi păstreze glasul
cu oameni cenuşii cu nepoveşti

cu întâmplări absurde
înşirate
pe-asfaltul prea încins
să le clădeşti
în piramida vie-a bucuriei

să le transformi în dimineţi
de ceşti

cafeaua se răstoarnă-n
prag de seară
în gura însetată de un gând

trimiţi încrederea-ţi în bine
să-mpresoare
un cer de gânduri albe
cu poveşti

să-ţi bucur bucuria
şi tristeţea
în prag de timp
nerăscolit de rău

de când au ars
ferestrele luminii
un arc se-ntinde chiar
fără săgeţi

acolo soarele
îşi prinde glasul
şi sferele din blânde dimineţi

tu te retragi în punct
cu gândul adormit pe coate
şi mă înveţi să râd
de câte ori zâmbeşti


Gând de seară 28 iulie 2013




adesea încercarea îşi poartă chipul nopţii
când o priveşti se-ndoaie spirală redevine
nu-i fericirea zilei a clipei sau secundei
în care tu om liber îţi smulgi din pumni pietre
şi-ncepi să umpli luna în cornu-i de năluci
cu o sămânţă două sau şapte dintr-o veste
gândită îndelung pe prag de nopţi prelungi
albă îţi este lunca în care te şi minţi
şi te priveşti în ochiul de apă ca-n oglindă
acolo-nsingurarea pe lemn de cruce strigă
să laşi deoparte ochiul cuvântului de sare
să iei în tine umbra s-o plimbi la braţ de ierburi
să îi clăteşti ceaţa din irisul străin

apoi încet cu grijă să-i înţelegi şi mima
şi dreapta aruncare în sacul tău de-oglinzi

o mască trei sau şapte până ajungi la tine
să laşi pe apa clară să lunece încet
precum dovlecii-flăcări când sunt în sărbătoare
pe maluri râd fiinţe cu ochii nopţii-ntregi

adesea încercarea îşi schimbă cercul de întuneric
cu plinul de-ntristare
durere-n ploi pictează pe frunzele albastre

din punctele apoase culoarea fuge liber
acoperă şi arii şi visuri şi gunoi
apoi în vers se-ntoarce

cu glasul tău citeşti a şaptea întrebare
pusă de tine-n ceaţa nevoilor de ploi

pe-o lacrimă un greier îneacă noaptea-n cântec

ateu al încercării gândacul cu-aripi moi
adoarme şi suspină nu recunoaşte taina
ce-i vine-n vârf de aripi

adesea încercarea cu ochi de vânt te strânge
în cleştele-aruncării în golul numit "doi"
lasă în briza serii un gând de toamnă vie
apoi tu creşti cu-o vară pe crucea ta răsare
vlăstar de bucurie

tu taci te-ntorci la roi


pasăre din fagur

 I

oglindă spartă-n patru îţi este peisajul
în el îţi laşi privirea să-ncerce iar tăria
 vadului în care ascunsu-te-ai de frică
să nu încerci mânia torentului de gânduri

pietre arse-n vârtejuri îţi smulg încet din suflet
cu încercări prin flăcări viteze îndoieli

aştepţi mereu pacea fără să mişti un deget
scrii tot ce ţi se-ntâmplă şi totul vine bici
asupră-ţi cu-ntrebarea-n perpetuuă mişcare

eşti mort în viaţa asta sau vii în moarte-s doi

aştepţi dormind iar pacea şi iar gândeşti la stele
în praf de timp te saturi să te-nveleşti absurd

toate cu toate umblă apoi prăvale pietre
izvorul redevine râu repede de munte
îşi umple vadul crâncen torent se varsă-n tine
cu toate cele spuse gândite sau simţite

II


pe margine de viaţă rămâi pe piatră singur
în mâna ta luceşte o pană dintr-un vis
e-a păsării din fagur de miere neatinsă
de gândul dat vânzării din inimă desprins
aleargă-n întâmplare pe câmp deschis şi-n umbre
trimite o culoare o tuşă dintr-un vis
n-atingi nici paradisul nici iadul nu te-nghite
te-nghiţi tu singur iară
pe margine de haos rămâi cu ochiul orb
şi-n fiecare clipă
otrăvuri prin iluzii înghiţi cu pumnii strânşi
îţi mai serveşti şi singur minciunile pe tavă
uiţi un botez o nuntă o moarte-n înviere
rămâi în cenuşiul mişcării fără gând
alergi pe căi închise în forme strâmte
haine de împrumut împarţi

cuvintele îţi strigă să laşi petala firii
curată-n ochiul sacru
să nu te-ascunzi în rugi
crengile uscate rănesc piatra şi zborul
devine mima vieţii tu la final te-ntrebi
de eşti o întâmplare sau întâmplarea-n tine
distruge universuri cu arderi-false furii

care-n întreg distrug
şi firul ierbii pure şi floarea-chip din soare


duminică, 28 iulie 2013

Gânduri de dimineaţă 28 iulie2013

"de la ymp (04:24:42 27 Iulie 2013) S-au intalnit intr-o noapte de vara. Toate gandurile s-au pus la un loc/ ca intr-un joc de-a romancierii/ fiecare cu povestea lui/ care sa foloseasca comunitatii/ sa faca impreuna ami curat/ sa faca impreuna lumea mai buna/ tot impreuna/ sa faca sa fie/ mai multa omenie/ si poezie/ mai putina ghiobaneala/ si mardeala/ omului sa i se vada pe chip/ Chipul/ in priviri sa-i citesti visul/ si-n Cuvant sa gasesti lacrima bucuriei/ tremurata-n nodul lui acum si altadata/ pentru implinirea zilei de azi iti las si tie-n loc de agitatia marii si de poezie sfaturi pe care le dadeam unei tinere romanciere usor iritata ca nu i se leaga paginile si ca scrierea inca nu curge ca sa-ti fie bine trebuie sa stii face pace sa fii sincer cu tine si bland si ingaduitor cu ceilalti si nu numai cu ei meriti si tu un pic de blandete asta-i ziceam acum trei minute lucrul cu care ai de facut pace este pacea sa faci pace cu pacea ta care nu-ti da pace si stii cum este sa faci pace cu pacea ta sa ai incredere-n tine si sa te accepti asa cum esti chestia asta la ordinea zilei de altfel ca de maine trebuie sa ma schimb sa raresc tigarile de exemplu sau sa ma las de fumat sau alte lucruri care nu-s la indemana oricui din cauza slabiciunilor cultivate ar putea sa-ti induca o stare de neincredere nu de schimbare e vorba ci de puterea de-a faptului din dorintele care se tot strang tot pace cu pacea ta este sa fii ma ingaduitoare cu tine si sa te accepti asa cum esti pentru ca-i foarte bine asa si-n plus sa fii dreapta cu tine si sa nu accepti startile conflictuale venite din neincredere si-ar mai fi darul bucuriei si jertfa laudei invata sa-ti intarci neincrederea tristetea si celelalte care te enerveaza si pune-le sa joace-n absurd si fa-le de ras si pune-le sa rada vorba Madalinei Uzunov sa nu ne incrancenam sa lasam pasilor bucuria valsului si sa nu ne mai leganam de pe un picior pe altul sau sa ne scuturam soldurile si sa credem ca acesta-i dansul. dansul este atunci cand faci corp comun cu celalalt exact ca-n dragoste dar nu chiar dragoste ci doar un preludiu" 


---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 
  dimineaţă de vară parcă aceeaşi cu toate celelalte, fără orizont, fără nimic concret schimbat. cald, ameţeala asta care nu mă lasă de câteva zile şi eu cu mine însămi privind ecranul calculatorului cu aceleaşi şi aceleaşi probleme politice sau fotografii sau...ei...muzica nu e aceeaşi. aici e punctul de inserţie cu bucuria. dau drumul la ceva bun şi ascult şi scriu şi simt încet încet cum dispar toate din jurul meu rămân eu cu mine însămi. poate voi vedea ceva în mine cum începe a se schimba, a se reface sau naşte. cine ştie. şanse sunt infinite pentru fiinţa care-şi deschide inima bucuriei de a fi. cum spun mulţi: let's join! eu spun simplu: Haida la lumină, coană Anne!

prea blândă nu ştiu a fi cu mine. mai degrabă cu cei din jurul meu sunt. pe mine încă mă tratez cu un strop de furie şi uneori greşesc răsturnând carul în faţa altcuiva neavând acel om nici un fel de vină şi apoi mă cert şi mă scutur mai dihai ca un tată necăjit pe greşelile copilului. realizez cu durere că încă nu mă pot ierta că încă mai trăiesc că încă îmi curg zilele. uneori mă disperă faptul că dimineaţa mă trezesc sunt vie. au trecut atâţia ani de când... şi tot mă acuz că trăiesc. vârtejul zilelor mă oboseşte şi acum.

mă regăsesc şi încep să mă înţeleg când încep să scriu.

în pas de vals plâng şi râd şi iar plâng şi râd ridic fir cu fir piramida de nisip. fără turle fără poduri fără ferestre fără alte complicaţii. piramida atât de simplă dar atât de profundă în tot ceea ce transmite perceput sau nu de mine însămi.ferestrele se deschid singure printre firele de nisip pentru mine însămi şi pentru cei ce vor să mă cunoască. eu însămi vreau să mă cunosc acum. nu există mai întâi sau a doua oară sau a şaptea oară. există acum şi asta e bucurie

neîncrederea nu o pot înţărca decât prin fapte simţite percepute de mine însămi şi de cel/cea ce/care-mi este imagine în oglindă. percep ca o simulare altfel totul. fără acţiune-gând acţiune-gest vizibil sau sau/şi perceptibil încrederea afirmată devine apă de ploaie. am simţit şi simt pe pielea mea că numai prin rostiri scrise sau vorbite totul e abur. la fum există particulele negre, la abur e doar uşoara umezeală care rămâne pe obraz pe mână pe alte meridiane ale trupului şi trupului gândului nou.

ai dreptate. dansul e o floare de lotus cu petalele larg deschise în care candela e mereu aprinsă de amândoi oamenii prinşi în ritmul legănării flăcării. dragostea e spirala aceea galben aurie -albă care ridică lotusul din mlaştină spre bucuria ochiului cerului senin.

spui tu un singur corp să fie în dansul uimitor de frumos al bucuriei dăruirii. spun eu floare de lotus întreagă fără a mai adăuga alte cuvinte care-l pot tulbura pe domnul Lotus sub privirea senină a Domnului...
  

                                                                                                      


sâmbătă, 27 iulie 2013

Trompeta & Saxo Relax - 15 Temas


Gând de seară 27 iulie 2013



dăruieşte-mi clipele tale de amar
îţi place să amesteci picătura de mercur şi aur între două secunde fără acoperire.
arma albă aşteaptă pe masa gândurilor
le accesezi cu migală apoi te aşterni singură prag
între aurul şi mercurul încins în mojarul din porţelan fin
aşteaptă o fracţiune de moarte vie să-mi întind oasele obosite deasupra sufletului
îl înveleşti îl îmbrăţişezi şi te ascunzi sub tâmpla toamnelor trecutului


prezentului îi sar pragurile mai rapid decât mă aşteptam


lasă-mi clipele tale de amar în sunetul saxofonului
cu bucurie se vor umple până când tabloul terminat îl vei aşterne sprijinit de perete
cu marea înteţind deschiderea fibrelor din masa gândurilor amânate a fi accesate
mercur şi sare laşi să transforme scânteile îmbrăţişării sulfului cu fierul 

în flacăra inimilor călătoare printre puncte
între o tâmplă şi alta uneori fulgerul nu mai răzbate
obosit îşi aşterne mijlocul pe podul arderilor interioare
până când capetele prind fiecare în vârf
câte o ramură de copac încă verde încă viu încă vertical...

 
artist: Salvador Dali

joi, 25 iulie 2013

Dire Straits - Telegraph Road [COMPLETE STUDIO VERSION]

Deuter - White Bird - Blue Sky


Lucian Blaga - Călugărul bătrân îmi şopteşte din prag



Tinere care mergi prin iarba schitului meu,
mai este mult pân-apune soarele?

Vreau să-mi dau sufletul
deodata cu şerpii striviţi în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?

Viaţa mea a fost tot ce vrei,
câteodată fiară,
câteodată floare,
câteodată clopot ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, şi golul mormântului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Aştept în prag răcoarea sfârşitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia ţărâna în pumn
şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin.
Botează-mă cu pământ.

Umbra lumii îmi trece peste inimă.

(1922)

se întâmplă multe


primul pas în calea cuvântului
e hazardul şi o scoică răsucită migălos
de gândul lui Dumnezeu
apoi picioarele îşi numără iar şi iar degetele mişcările şi finalurile de vis
pe treptele zborului
într-o curte mică poetul ascultă păsările
aproape de ierburile sălbatice un greiere închină ode infinite verii
şi frunzei aninate de cochilia unui melc
se întâmplă multe când ochiul tău e curat iar trupul închis în cuşca fricilor
lasă portiţa păsărilor sufletului deschisă
inima începe să te asculte şi poţi respira liniştit un vers
apoi altul şi altul
precum în scoică marea e plimbată până la capătul pământului şi înapoi
în inima omului cu ochii de vânt


Comunicare








autor imagine: Victoria Anghelache

taci a mare


se deschid în mine umbre
visul meu şi-al tău de-o vară
lasă valul să îşi umple
braţul stâng cu o povară

când tu cânţi îmi legăn umbra
între braţele-mpletite
ca pe-un prunc cu ochi de sare
cu picioarele din site

povesteşti în şoaptă dorul
prins în largi năvoade-n care
gândurile descriu versul
învelit în răsărit
ca pe-un mire care-şi uită
visul într-un cer uimit
de atâta-nfrigurare

e real sau este mit
întreb eu

tu taci a mare

larg deschizi în unghi de piatră
întrebarea mea din palmă

răspunsul n-a mai venit

când îmi taci îmi legăn umbra
pe a ta o plimb alene
lângă ochiul de iubire

şi atunci când luna trece
răscolind val după val

o privim

tristeţea merge
prinde-n ea adâncul firii
apoi fuge la-ntâmplare
până-n braţul drept al mării

îmi pui tu o întrebare
iar şi iar tăcând

"tu... ce zici?"
...................................
(tăcut ca valul când îşi frânge
trupul de ţărmul pur secat
se-ntoarce-n vad
se-ntoarce-n fire
furia albastru-a respirat)


Asher Quinn (Asha) ~ The mystic garden


punct de intersecţie



ridic în mine porţi de gânduri
şi mă întreb de pot să spun
de câte mări mai e nevoie
în inima bătând nebună
mintea în zale s-o supun

războaie poartă cu-ntrebarea
de sunt a nimănui sau nu
şi Lui îi las pe nor de ploaie
un vers înfierbântat

răspuns
de vine un răspuns simt udă
cum ploaia-mi spală din tristeţi
şi cum pe-o întrebare surdă
schimb viul dintr-un gând de preţ

cadastru-mi arde-n fire spaţii
în legi mă-mpart
sunt spirit viu
strig orbilor să cânte linişti
tăceri mă-nghit
împart la doi
la două capete de lume
în care-un fulg de dor e preţ
şi zborul creşte şi descreşte
între uimire şi dispreţ

ridic în mine porţi de suflet
le las să cadă-n unghiul viu
al pietrei ce o port în fire
comoara ultimului preţ
atins de El în vechea poartă
când eram fluture de foc
sau sfera dintre-aripi de soare
punctând iubirii bucuria
găsind în fiece viu loc

râdeam luminii şi iubirii
fără să strâng în trup durere
fără cuvinte fără sens

nici nu ştiam ce e cuvântul
zburam prin mâna Lui nadir

un gând eram un vis în inimi
un punct în care mă-ntorceam
firesc fără să prind o veste
un glas de flacără prea stins
pentru a continua iar zborul
deasupra muntelui Sfânt Fiu

ridic în mine acum glasul
creasta valului dintâi
şi sting cu degete-ngheţate
lumina vie în pustiu...

ridic prin mine verticala
aştept privind spre cer un sol
odată-mi voi opri greşeala
de-a fi un cerc în planul drept

pe sfera visului mi-e gândul
să-l prind acum să-l port prin porţi
va sparge ivărul de frică
zenit voi deveni
eu pot




te aud mă auzi


în golul acela
mărunt şi intens
o tijă de gând
frânge hohote-n zare

se-ascund libertăţi
în fulgii de vânt
păsări adulmecă
smerite spre mare

un zbor se întâmplă
prin sita cuvânt

cu o palmă un pocnet
se naşte lovind

ilizibile litere-n
mirul din gând
mângâie tălpile goale
umblând
prin sita de rouă
dimineţi revărsând

să fug de gerunziu
să fug de furtuni
s-alerg printre pietre
de viaţă valsând

renunţ la obiele
la lanţuri şi-mi sunt
sferă din soare
umbră pe pământ

schimb rolul cu umbra
acum râd acum râd

mă plimb prin rânduri
prin gânduri arzând

gerunziul revine
sufocă în vers
glasul nopţii prin ploaie
- înveliş pervers

nu adorm nu sunt trează
te aud cum mă chemi

ce alegem visule
primăveri prin ierni
sau veri de poveri

prin toamnă mă-ndrumi
cu bătăi prelungi

atingi libertăţi
în sunete-ajungi

să-mi redai
să-mi mai dai
zile aspre în trupuri

timpul anilor surzi

te aud te aud
vis pribeag prin lunci
mă auzi când vorbesc
când tac mă auzi?


hohot scurt


voi râde cu un hohot scurt
mă voi întoarce în cuvânt
luminând unghiul cărţii nescrise
cu încă o toamnă
găseşte-mă printre cuvintele tale
apoi rosteşte-mă încet
cât o respiraţie
deasupra munţilor de minciuni

zborul într-un pahar cu vânt nu creşte
îmi spune pasărea
cu pene albastre pe creştet
trupul din tămâia dorului de cântec
aripile din argintiul necunoaşterii
ochii din aurul copilăriei vieţii
inima cât o zvâcnire a dorului de înalt

râd cu un hohot scurt
până la lacrima înţelegerii
mila nu-şi are rostul
când pasărea
cu ochii din aurul copilăriei vieţii
aşteaptă lângă mărul copt
cu aripile larg deschise
într-o ultimă cântare
la hotarul dintre gândul omului
şi gândul Lui


marți, 23 iulie 2013

Kurt Gödel

"...anumite lucruri nu pot fi dovedite înăuntrul nici unui sistem raţional sau logic dar aceasta nu contează, căci mintea umană nu este atât de limitată, noi având intuiţia." - Kurt Gödel

The Police - Every Breath You Take


Azime şi boabe de grâu


E uimitor cât de frumoasă e viaţa omului, când simţi că timpul acesta răsfirat în toate punctele cardinale lasă picătura de istorie să înflorească şi să adâncească tuşele orbilor pictori, atunci când cu mintea deschisă spre mişcare lasă adormiţilor întru Domnul sămânţa mişcării în palme apoi, le cerne cunoaşterea prin sufletele celor ce i-au iubit.
 Cineva va spune că doare că anume scriu aşa ca să doară. Scriu aşa ca să simţim că acele puncte cardinale pe care-s răsfirate regiuni de verde, de stâncă, de mare, de înţelegere, durere, crispare, relaxare, sunt în fapt un singur punct. 
Duhul Sfânt le adună pe toate în centrul sferei minunilor Sale apoi, le creşte înţelept, cuminte, luminos şi cald spre centrul omului, spre centul căutărilor lui, spre centrul iubirii reale a Domnului pentru om. 
Spune Pescăruşul Jonathan: 

"Viaţa are altă semnificaţie acum! În locul zborului nostru istovitor până la bărcile de pescari şi înapoi, iată adevărata noimă a vieţii! Ne putem ridica noi înşine din ignoranţă, putem deveni noi înşine fiinţe ale perfecţiunii, inteligenţei şi talentului. Putem fi liberi! Putem să explorăm! Zborul!" 

Dacă privim crucea pe care se răsfiră cele ce duc spre extremităţile numite Nord - Sud - Est - Vest, în centrul ei, când eram mică, îmi spuneam că este un pitic brutar care stă în cuptorul Ecuadorului şi aruncă tuturor azimi fierbinţi şi-apoi, adaugă la festin câte un bob de grâu pentru vremea dietei (meditaţiei rugaciunii), în care fiecare urmează a privi Chipul Domnului, mulţumindu-i pentru hrana prinsă din zbor. Era şi este o imagine desprinsă din mai multe poveşti şi spuse ale bunicilor mele. Întreb la rândul meu, dacă numele dat unei regiuni, la un moment dat, poate schimba cu ceva "regula jocului" vieţii şi regula de aur a timpului care poartă în sânge veşnic, literele numelor date fiecărei regiuni în parte, încă de la naşterea lor şi a primilor oameni ce le-au călcat. Omul schimbă numele spaţiului în care stă dar niciodată nu-şi va putea schimba până în profunzime datul dat prin botez, numele primit la botez. La fel cu toate cele ale Domnului vii sau nevii....


grâul verde râde-n drum
azima nicicând nu-i scrum
grâul copt şi răscopt
fuge-n lume într-un 8
omul pom şi omul copt


Sărăcia








 OARE?









AM: Sărăcia e o încercare ca toate celelalte. nici egoism nici altceva. încercare. Prin sărăcie suntem întorşi cumva la condiţia iniţială şi ne sunt puse la încercare posibilităţile de adaptare reale şi nu în ultimul rând voinţa de a accesa puternic toate instrumentele cu care suntem dotaţi. Comoditatea îndobitoceşte, nu sărăcia. Se vede după cum e lumea azi.

----------------------------
Oana Ostafi: "Depinde, sunt oameni ffff buni cu potenţial care nu vor reuşi poate niciodată să-şi vadă împlinite proiectele creatoare! A lupta cu sărăcia maturizează, însă limitează în aceeaşi măsură: ne dezvoltăm până ne inhibăm. Ceea ce se întâmplă astăzi e mai degrabă rezultatul sărăcirii minţii... Indiferent de nivelul material, lipsa de umanitate, de frumos, domină... Lumea visează case, vacanţe, maşini....umanitatea, calitatea omului nu interesează! Da, prostia primează!"
 ----------------------
 AM: Limitează material, nu şi spiritual dacă vrei să mergi înainte. Sunt mulţi care au pornit, pornesc şi vor porni de la aproape nimic atingând cote înalte. Nu vrem să vedem că fiecare proiect pornit şi dezvoltat până la un punct, deschide porţi mai departe şi poate fi continuat de alţi oameni deschişi muncii indiferent de condiţiile materiale pe care le au. A-ţi frânge visul pentru că ai condiţii precare nu duce nicăieri. E condiţia umană în toate acestea. Alergăm spre infinit fără a-l putea defini. E multă disperare dar şi multă bucurie în fiecare pas.
Spuneam de prostie la modul general şi o puneam aproape în acelaşi sac cu repetarea greşelilor de către toţi oamenii. Prostia se naşte din comoditate. Asta am văzut din totdeauna şi mai ales acum. Oamenii cu potenţial îl pot dezvolta. Folosim libertatea pentru a ne autodistruge din păcate şi nu pentru a ne ridica mereu din toate picajele la care suntem supuşi. Ceea ce se întâmplă azi a fost dintotdeauna la diferite niveluri de suportabilitate pentru fiecare individ în parte şi vorbesc de cei ce purtau sămânţa cunoaşterii în ei şi dorinţa de a o creşte şi dezvolta. Seamănă această perioadă cu toate celelalte. Diferenţa e de atitudine. Cei din trecut lăsau deoparte mărunţişurile şi mergeau până în pânzele albe în căutările lor cu orice risc: al nebuniei, al morţii subite din cauza surmenării. Ştiu, sunt mulţi şi azi care fac la fel dar mult mai puţini decât atunci. A ajunge să te ascunzi când ai o idee care poate fi dezvoltată prin comunicare mis e pare o imensă prostie şi asta nu şine de capacitatea intelectuală ci de frica de a nu fi marginalizat, rănit, vânat, furat şi de conjuctura în care îţi prezinţi acea idee.
Tu ai spus în puţine cuvinte mult: " Lumea visează case, vacanţe, maşini....umanitatea, calitatea omului nu interesează!"
Uite că mă întorc la Pescăruşul Jonathan şi spun iar şi iar ce spunea el:
"Viaţa are altă semnificaţie acum! În locul zborului nostru istovitor până la bărcile de pescari şi înapoi, iată adevărata noimă a vieţii! Ne putem ridica noi înşine din ignoranţă, putem deveni noi înşine fiinţe ale perfecţiunii, inteligenţei şi talentului.Putem fi liberi! Putem să explorăm! Zborul!"

miza e mică




chinuitoare scenografie încearcă inima actorului
actul prim şi ultim al tragicomediei umane
piesa se joacă în întregime
el sare actele întâmplătoare ca un iepure pe câmpul minat
devine plictisitor
omul din spatele măştii de gânduri ridică o cortină imaginară
de câte ori pasul prim
îl lasă să curgă pe podeaua de lemn a principiilor
se înalţă zmeul din culorile ochilor actorului
material nedefinit plin prea definit de bucurie durere
dansul începe
artă pură sub un coviltir de căruţă derulează timpul
când actorul îşi uită replica de mijloc

afirmă vântului că s-a săturat să mintă apoi
întoarce fila ultimă într-un gest al păsării
răsturnată de curentul valurilor
potolit de încercări nu mai lasă pe cel din faţa lui
să continue dansul
cât el e acolo nu

în spatele oglinzii mate se reia meciul de seară
dintre actorul saturat şi umbra lui
miza e mică
atât cât îi este dat vieţii să fie azimă
în afara unei scenografii chinuitoare


şapte paşi

mă rog inimii să-mi lase frâul liber în mâinile tremurânde
primul pas e o aşchie de Dumnezeu
al doilea e aşchia patului de funze
înainte de înmugurire
al treilea mă prinde în bucurie
al patrulea se umple de apă din izvorul cuvintelor
al cincilea cade din cer cu coada arzând
al şaselea e umbra celui de-al cincilea
îi surâd şi las deschisă poarta de piatră a visului
al şaptelea mă prinde privind aşchia din palma Domnului
o aruncă departe iar eu
ca un câine credincios
alerg după ea pentru a-i simţi tăişul ascuţişul
prelunga împlântare în steiul gândirii
până când scânteia iubirii lasă flacăra liberă
să umple cerul



sâmbătă, 20 iulie 2013

surdă şi oarbă




voi pleca din această poveste tiptil
după ce umbrele îmi vor spune şoptit că spaţiul acesta închis între cuvinte scrise nu-mi aparţine
un gând se furişează mereu printre fraze
îi simt conturul sensul
prezenţa lui e un concert singuratic susţinut de un melc la tobele cerului
între cochilia lui şi trupul aproape curgător
mai stă să cadă o spirală
după ea pornesc pasul distanţei
agale mă îndrept spre mine
până acum am cântat la masa festivă a bucuriei unicei laturi a triunghiului bermudelor
este un triunghi personal
al celui care în cruce îşi rosteşte poveştile

când concertul se termină
niciun scaun nu mai rămâne între pietre şi frunze niciunul

de unde aud glasuri pline de iuţeala inutilului
- asta mă întrebam odată
acum nu mai întreb
pur şi simplu un răspuns ar umple toarta rămasă întreagă a amforei
cu ciupercile născute din ploile indiferenţei

am surzit am orbit pentru porţile care stau într-o rână

privesc apusul în linişte pentru o înserare aproape perfectă


Gând de seară 20 iulie 2013



sunt particulă din sfera de apă
căzută pe mâna ta,
când rostirile încetează şi gura însetată caută gândul unic
se zbat emisferele cuvântului
iar sensul aleargă pe câmpurile pline de lesturi de viaţă.

aleg umbra ochiului tău pe pleoapa răsturnată
- imaginea e sigur mai vie aşa -
când singurătatea se adapă la izvorul cuvântului scris.

spun "mai târziu", tot un acum aparent nou
- e o vorbă simplă
spusă de multe ori în drumul parcurs prin colb
ştiu că timpului i-au rămas numai degetele secundelor păstrate cu sfinţenie
pentru a ne atinge când şi când cu spiţele roţii dinţate
în care încercările rotesc aerul de la stânga la dreapta la stânga
apoi mâna Lui întoarce mişcarea
pentru a simplifica o luptă absurdă cu ataşamentele -

repet:
" mai târziu" îmi las toate anotimpurile pe paleta ta
şi nu uit să te rog să-mi aşterni tu
armonia lor
să le pot citi mai bine din cartea cuvintelor nescrise

sunt particulă din tabloul nenăscut
născut sub degetele tale acum prinse în aer de un gest neterminat
înainte de a-mi lăsa un mesaj
rătăcit în sfera aceea rostogolită la infinit printre firele de nisip iarbă
la răspântii de bucurii

seara asta spuneai că voi ameţi
s-a întâmplat invers

înainte să mă conving că am ameţit
las pe spătarul scaunul două cuvinte banal rostite de oameni
- ca un guler de blană în semiîntunericul "camerei misterelor" -
când simt că amfora s-a umplut de ceva nedefinit
le luminează sferele dintre pleoape

revin la muzică
tastele îmi ascultă gândurile
tropotul lor mă calmează iar şi iar
iar tu cuprinzi cuvântul între palme şi-l ascunzi mai bine
uite că râd. nu cu lacrimi
cu ochii strălucind de bucuria liniştii dintre noi

aproape noapte e acum
iar degetele mele nu au încetat să descrie timpuri vechi
prinse între spiţele roţilor dinţate în care încercările acoperă infinitul
cu lovituri sacadate de pietre

rămân aninată de un gând care-şi cere aproape jumătatea
cu glas viguros
plin de două cuvinte rostite banal de oameni
când între pleoapele întredeschise recontruiesc răsăritul
până la hohot

aproape plouă...


Gând de zi 20 iulie 2013



(între 1 şi 7 cu speranţa atingerii lui Pi)

priveşti între tine şi sala oglinzilor ideilor perimate unde tronează superficialitatea şi oboseala unei lumi fără reper.
te ascunzi după propria imagine, o crezi migălos construită de mintea arvunind la nesfârşit iluzii în cutia de plastic sau în sticla de plastic cu dopul perforat de frici. te ridici o clipă deasupra dorinţelor şi laşi să cadă ploile sufletului.
confuz, prins parcă într-un blestem al răscolirii, întorci foile cursului vieţii de infinite ori până când, sătul de atâtea imagini fără acoperire, fără palpabilul care îţi conferă bucuria siguranţei, începi să-ţi numeri paşii - de data aceasta, prin sălile labirinturilor ideilor celor ce odată au fost şi acum încă sunt, umbrele briliant ale omenirii.
aduni scazi, integrezi, închizi şi deschizi acoladele logicii până la o altă explozie a ţinuturilor cuvintelor.
coloane de gânduri materializate în idei nematerializate în demonstraţii doar percepute a fi adevărate, te prind în plasa lor deasă. găseşti un ochi mai larg de scăpare apoi pici iar şi iar printre moleculele proprii. sângele se ridică deasupra sferelor mişcării, prinzi fluturii, şi caii, şi delfinii în ciocul unui singur pescăruş care încearcă zi de zi şi noapte de noapte, zborul infernal al bucuriei atingerii apei cu vârful unei aripi, păstrând echilibrul întregului, în timp ce sufletul lui păstrează vie ruga de taină către El.
pe tabla de şah a principiilor, a lemelor, teoremelor, tainelor nedezlegate, dansul sferelor roşii continuă într-un perpetuum mobile dureros, ca într-o închisoare a voinţei blestemată să fie joc al nervilor între 1 şi 7 cu speranţa atingerii lui Pi, pe fila descoperirilor amânate.
o simplă rugă te readuce pe patul obsesiilor, în fond, un cumul de saci de oase înrobite aceleiaşi idei: Dumnezeu prinde în Cunoaşterea Sa, toate definirile posibile şi imposibile ale infinitului material şi imaterial în care tu, mergi năuc spre centrul propriului labirint respirând verdele zidurilor nu prea înalte. priveşti mereu peste vârfurile ierburilor şi ale frunzelor. poate că asta face viaţa să curgă înainte.
dar, înainte este înainte sau depinde mereu de unghiul în care priveşti nemărginirea nemărginirii gândului păstrat veşnic viu de mişcarea lui "a fi"?

de-ar ploua azi măcar pe seară din sfinţenia şi bucuria zilei de azi, aş prinde în privire ochii ploilor şi răcoarea ar înveli sufletul trupul, mintea, inima, în centrul fiinţei purtată spre centrul labirintului de trăiri, în care numai El ştie când, unde, cum, cine, de ce...sunt.



vineri, 19 iulie 2013

Gând de zi 19 iulie 2013



(pro-filul de paiaţă)



să-mi spui dacă în umbra mea rămâne fila
în care pod de gânduri ridicat-am când prin ceaţă
îmi atingeai profilul de paiaţă
cu mângâieri subtile de umbrelă

sunt toată floare din hârtie creponată
când înfloresc în cute râd şi schimb altare
în sărăcia-mi prea promisă în cântare
pe colţul alb de pâine şi mâncare

în romantism mă pierd şi visul creşte
mă doare glezna gândului prea copt
singurătăţii îi ţin braţele deschise
pentru nimicul blând iluzii nepromise

cotrobăi prin unghere după versuri
citeam acum şi Faust
cum prin noapte se tot plânge
are dreptate bietul când se frânge
cunoaşterea în cioburi mici prostii

aduni o viaţă informaţii le tot cerni
apoi priveşti în faţa ta
deschis s-aşterni
cu bucurie gând curat oferi
şi eşti respins batjocorit chiar torturat
de "zmei"

un Cantor Boltzmann şi mulţi alţi creştini
cu mintea briliant spre înălţimi
murit-au în azilul de nebuni
sau spânzuraţi într-un castel
c-un prim şi ultim gând şi ideal
un ţel: în adevăr să umple
amfore întregi

dar de prostie oare cum dezlegi
pătratul desenat de fel corect
plin doar de patimi goliciune

sunt perfect!
aşa îşi strigă singur în oglinzi

imagini se desprind
- numai dorinţi -
micime-n baltă grădini cu flori
hârtie creponată şi ninsori
redesenate într-un infinit
închis în cuşca dorului finit

tu spune-mi dacă-n umbră îmi apare
fila nescrisă neatinsă de ninsoare
să ştiu de pot păstra în mine nicicând stins
focul acela verde-albastru-violet aprins
să port în mine steaua-n înălţare
să nu mor iar paiaţă
cu coiful din ziare strălucind
precum ciuperca otrăvită din senin
când cerul trist de-atâta vid prostie
plânge prin ploi şi-n întuneric lasă lumea
să-şi cânte odele stupide şi nevoi

spune-mi de vezi tu fila-n umbră-mi
suntem doi?


Gând de seară 19 iulie 2013



se-nchide-n mine-o umbră
fără margini
şi-n basmul răvăşit de acţiune
eroul îşi rosteşte-n şoaptă
asprele cutume
atât de mult uitate-n zi
şi-n urme de oamenii
călcând adesea printre nume
şi printre ierburi cenuşii
prea arse-n lume

se-nchide se deschide viaţa
lumina mă împrăştie
pe ziduri
sunt ridicate-anume
din otrăvuri

din fericiri mai rar
întreb de-mi sunt prenume
un dat al cerului
să port în mine-o cruce
cu ramuri grele
sărăcite-n rod
coroana spintecată
lasă un nod
în ochiul izvorât
între sprâncene

cu iris alb ridic cuvântul
într-un nume
las liber rostul ne-mplinit
prin lume

tăcerea ispiteşte inima
şi bune-mi sunt şi praguri
porturi creste

acum îngenunchez
şi-apoi să plec

în mine vestea către voi
n-o mai petrec
o las să zburde-n voia sorţii
să fie întru bucurie
legea porţii

sursa imaginii: http://arhimania.ro/desen-liber/1589/desen-brancusi/
 

joi, 18 iulie 2013

cupa gândului curat




grăbesc timpul
sau el îmi impune ritmul alert al gândirii
mă prefac adormită între da şi nu
 între posibil şi imposibil
între înţelegere şi fuga pe faleza pe care numai îngerii
ridică nisipul la rang de aur
caut printre stâncile - întrebări răspunsuri fără acoperire
 în privirea rătăcitoare mereu
te găsesc sau te regăsesc pe ţărm
cu braţul ridicat într-un salut infinit
şi o bună dimineaţă târzie prinsă în vârful aripii unei păsări incerte
o formă de zâmbet prins şi el între gustul
dulce sărat amar al umbrelor trecutului
prezentul mă adună în vis la pieptul tău
îţi ascult inima
bătăile repezi mă liniştesc
te aud spunându-mi să las deoparte îndoiala tăcerilor tale

rămân să visez două braţe larg deschise pregătite demult
pentru un zbor într-un singur trup de foc şi gheaţă
cu două inimi formând cupa gândului curat
între bucurie şi iubire
acolo numai acolo
în cupa plină vidul înfloreşte
spaţiul gol râde timpului pământean ridicând glasul la noi
de câte ori lăsăm în paragină câmpul de maci şi pescăruşul rănit
după zborul de o noapte
cu aripa atingând cornul sau plinul lunii
între adevăr şi uitare
pe pluta ruptă
ochiul pescăruşului străluceşte
gândul curat întregeşte floarea timpului
iar noi
între palmele sărate păstrăm sămânţa bucuriei
cu speranţa luminii

o creştem pentru a fi ceea ce suntem:
tu
bărbatul cu ochii de vânt
eu
femeia cu ochii de abanos
 amândoi ciopliţi sub dalta fină a Domnului
de mâna destinului rătăcitor printre umbre


                                                                                                       
                                                        

lance şi pană




când crezi că visul se destramă
dansează vesel cu delfinii
şi-n tine creşte lunecarea
şi zbor înalt spre cer deschis
nu te pripi în gânduri negre
aruncă-te în ape clare
mintea adoarme-o printre versuri
apoi în tropotul de rime
revino-n pas vioi pe câmpuri
şi lasă-n urmă lanţuri grele
de iarbă-amară-n care umbre
te trag cu vorbe pastelate
într-un ocean de sensuri-fiere
cu puncte miruind păcat

când crezi c-ai revenit în vadul
liniştii firii mult arzânde
închide drumurile strâmbe
şi ochiul lasă-l să coboare
spre a privi o umbră clară
a ceea ce ai fost odată

pe tine să te vezi în centrul
dintr-un prezent pictat prin ierni
cu ger în pumni să ştergi culoarea
şi toate gamele stridente
păstrezi în tine-albastrul viei
fiinţe simple-n care cerni
cuvântul dat a-ţi fi şi lance
şi pana blândă-n lunecare
ce lasă-n urmă ţărm uscat

---------------------------------------

imagine: artist Devis Grebu

http://www.devisgrebu.com/images/paintings/p011.jpg


miercuri, 17 iulie 2013

întoarcerea la con

 îndrăgostit de un gând, timpul aruncă velinţele secundelor în aer le adună ca un părinte plin de moralitatea pământeană apoi le aşterne oval în jurul corpului unei femei. întâmplare sau nu, înainte de a atinge iarba, tălpile au atins floarea între i şi x primindu-i esenţele grele. păcălită de culoare am rămas pe banca de piatră privind golul dintre arcurile circulare ale butucului roţilor carului vremurilor de acum.
stau cu privirea pironită pe numărul spiţelor, primind în bezna în care mă manifest, lumina.
undeva se aude un trosnet şi un foşnet. mă ridic plutind precum un fetus în lichidul amniotic, răstorn trupul spre stânga. apoi, dreapta îmi primeşte loviturile ca pe un dans alert. la final, un tango pasional cu uterul gândurilor, mă aruncă spre ieşirea din visare.
în paşi de vals ating miezul labirintului.
nu sper în ieşire. ştiu că acolo somnul duce mereu spre moartea trăită până la disperare, până la pierderea sensului cuvântului dintâi.
rămân în centrul labirintului ascultând cântecul lebedelor, ţipătul pescăruşului când atinge valul cu aripa nopţii în plină lumină a trupului său înainte de naşterea unui poem al omului renăscut după ce urna a fost golită în mare. sărutul aripii pescăruşului depus pe creasta cea mai înaltă a valului deplin al mării, noaptea bucuriei sufletelor, mă primeşte iubire în vârful lui.
când liniştea îşi atinge măsura armoniei, cobor pe ţărm. mă întorc la scoica aleasă în copilăria gândului dintâi.
între munţi îmi regăsesc jocul. undeva, pe o ramură de brad, o picătură de ploaie înfloreşte în vârful unui con. spre el mă îndrept însetată...
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

amprentă


în cupa densă a crestelor munţilor ridic gândul. devine pasăre a zilelor şi a nopţilor răscolind pământul în căutarea sinelui rătăcit între două emisfere ale creierului rostogolit ca o minge din rădăcini de întrebări printre coloanele răspunsurilor surprinse sau nu pe treptele trezviei.
frica dispare printre zăpezi şi mintea călătoreşte paşnic spre ţărmul pe care urmele salturilor pescăruşilor ridică nisipul în palmele călătorului spre infinitul nedefinit în valorile umanului.
prea simplele  valori sunt mult complicate în alegoriile pământului prin focul lăuntricelor transformări ale fiinţei. şarpele atrage focul din privire şi înlătură arsura muşcăturii, revelează misterul, al cărui paznic este, iar omul trăieşte bucuria transformării, reducând totul la gestul simplu al absorbirii oului cunoaşterii. urmează durerea intensă rămasă amprentă pe traiectoria sinuoaselor căutări.
sita de aur vechi cerne razele infernului uman apoi le închide în sfera întunericului pentru a izbucni lumină purificată în toate cotloanele fiinţei trezite doar în unghiurile aparent imposibilelor tresăriri întru bucuria regăsirii.


luni, 15 iulie 2013

Gând de noapte 15 iulie 2013




iau gândul curat în palme printre năvoade puternice
pescuiesc sensurile apoi îi aştern trupurile pe fila albă
mă cutremură rostogolirea imaginilor în palma vieţii
prin mişcare lunecând între două aripi între două braţe
ca nişte arme albe cu geometriile frânte între a fi şi a uita 

de frica stingerii ultimului pas al părintelui
privesc înlemnită dorul cum îşi cască orbitele apoi inima şi un strop mai târziu
gura de foc în care apele primesc strigătul copilului dezarmat de durere

în fiecare dimineaţă iau gândul curat de umeri îl scutur uşor şi îl salut cu un zâmbet
îl învăţ să tacă măcar pentru o vreme
cât un salt peste pragul dintre doi confraţi ai săi rătăciţi în cuvinte fără sens
îl privesc uimită cum îşi întinde trupul fluid deasupra fricii
apoi devine izvor pentru încă o coloană din fortificaţia 

care apără miezul cald al fiinţei de rătăciri

în linişte îi ascult mişcarea şi-l las să-mi învelească inima

 în ceara albinelor din stupul rugăciunilor curate...
ca o floare de soare mă hrăneşte de câte ori bucuria 

îmi uită numele pe muchia cuţitului haiducului umbră cu chip de durere

în fiecare secundă gândul curat...


sâmbătă, 13 iulie 2013

între A şi A


viaţa ca un abur de timp între două litere sau una singură

 mă îndeamnă să urc până când 
piatra cruce îşi regăseşte locul în zidul încercărilor
 într-un perpetuum mobile atât de viu
 încât moartea devine o alegorie a furtunilor inutil răsfrânte
 pe buza stâncii de pe care Prometeu 
priveşte neîncetat soarele 
apoi ca un Icar conştiincios schimbă legenda 
cu aripile visului împlinit 
pe fracţia dintre zbor şi bucuria de a fi
 inima care aduce focul în întunericul fiinţei

 răstorni carul îndoielii 
şi-n rugă laşi glasul firii să-ţi împlinească prelunga trezire 
până când primii paşi ai trezviei 
învelesc fiinţa în lumina reală a divinului
viaţa ca un abur de timp între A şi A

dansează pe meterezele literei M 
până când pasărea din sferele iubirii soarelui alb 
pătrunde în inima vie 

cu inima vie plină  
deschizi larg ochii fizici pentru a-ţi rotunji bucuria irisului viu
 care prinde în geometria sa întregul univers 
acel tot în care sufletele uită limitele 
din colivia cu pereţii din spinii salcâmului prezentului

în ruga oamenilor adormi 

zâmbind
 în ruga cerului te trezeşti
 râzând 
spunând clipă de clipă 
Bună dimineaţa!
fiinţei aproape vindecată de pragurile timpul pământean