întoarcerea la con

 îndrăgostit de un gând, timpul aruncă velinţele secundelor în aer le adună ca un părinte plin de moralitatea pământeană apoi le aşterne oval în jurul corpului unei femei. întâmplare sau nu, înainte de a atinge iarba, tălpile au atins floarea între i şi x primindu-i esenţele grele. păcălită de culoare am rămas pe banca de piatră privind golul dintre arcurile circulare ale butucului roţilor carului vremurilor de acum.

stau cu privirea pironită pe numărul spiţelor, primind în bezna în care mă manifest, lumina.
undeva se aude un trosnet şi un foşnet. mă ridic plutind precum un fetus în lichidul amniotic, răstorn trupul spre stânga. apoi, dreapta îmi primeşte loviturile ca pe un dans alert. la final, un tango pasional cu uterul gândurilor, mă aruncă spre ieşirea din visare.
în paşi de vals ating miezul labirintului.
nu sper în ieşire. ştiu că acolo somnul duce mereu spre moartea trăită până la disperare, până la pierderea sensului cuvântului dintâi.
rămân în centrul labirintului ascultând cântecul lebedelor, ţipătul pescăruşului când atinge valul cu aripa nopţii în plină lumină a trupului său înainte de naşterea unui poem al omului renăscut după ce urna a fost golită în mare. sărutul aripii pescăruşului depus pe creasta cea mai înaltă a valului deplin al mării, noaptea bucuriei sufletelor, mă primeşte iubire în vârful lui.
când liniştea îşi atinge măsura armoniei, cobor pe ţărm. mă întorc la scoica aleasă în copilăria gândului dintâi.
între munţi îmi regăsesc jocul. undeva, pe o ramură de brad, o picătură de ploaie înfloreşte în vârful unui con. spre el mă îndrept însetată...