dimineţi de ceşti

te reîntorci
în pragul dintre umbre
când inima îţi spune
să te-opreşti
culegi sămânţa
iluzoriilor tumbe
deasupra rădăcinilor
zâmbeşti

şi-un dor de a nu fi
iar te străbate
ridici în tine ziduri de poveşti
în punct te-arunci
cu fruntea de o piatră
în tine arde-un clopot
prins de tâmplele cereşti

cafeaua se răstoarnă-n
dimineţi marine
tu laşi în tine somnul
să tresară
lătrat de câine
privirea îţi coboară
pierzi sfertul
reprimeşti întregul

râzi iar alergi
şi iar zâmbeşti

acum să trec la mine
în oraşul
care-ar fi vrut să fie un inel
în care bucuria
să-şi păstreze glasul
cu oameni cenuşii cu nepoveşti

cu întâmplări absurde
înşirate
pe-asfaltul prea încins
să le clădeşti
în piramida vie-a bucuriei

să le transformi în dimineţi
de ceşti

cafeaua se răstoarnă-n
prag de seară
în gura însetată de un gând

trimiţi încrederea-ţi în bine
să-mpresoare
un cer de gânduri albe
cu poveşti

să-ţi bucur bucuria
şi tristeţea
în prag de timp
nerăscolit de rău

de când au ars
ferestrele luminii
un arc se-ntinde chiar
fără săgeţi

acolo soarele
îşi prinde glasul
şi sferele din blânde dimineţi

tu te retragi în punct
cu gândul adormit pe coate
şi mă înveţi să râd
de câte ori zâmbeşti