Despre tăcere, cuvântare şi viaţa călugărilor - Arhimandrit Hieroteos Vlachos

<<„Au venit la Avva Fillic nişte fraţi, care aveau cu ei câţiva mireni şi i s-au rugat să le spună vreun cuvânt. Iar bătrânul tăcea. Şi fiindcă îl rugau, le-a zis lor: Cuvânt voiţi să auziţi? Şi i-au zis: da Avvo. Deci a zis bătrânul: acum nu este cuvânt. Când întrebau fraţii pe bătrâni şi făceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum să grăiască. Dar acum, pentru că întreabă fără să împlinească ceea ce aud, Dumnezeu a îndepărtat harul cuvântului Său de la bătrâni. Şi ei nu mai au ce să grăiască, fiindcă nu este cel ce să lucreze. Şi auzind fraţii acestea, au suspinat, zicând: roagă-te pentru noi, Avvo!”
Prin această pildă se vădeşte că înţelepciunea este rodul harului. Harul împodobeşte oamenii curaţi şi sfinţi, şi „întrupează” cuvintele lor. Este clar deci, că înălţimea cuvântului este pe măsura însetării celui care îl cere iar monahii ştiu cum să „frângă” şi cele mai împietrite inimi şi să le întoarcă spre Dumnezeu, chiar dacă folosesc un reproş discret.
Aşadar, dacă îi întrebi cu simplitate, cu smerenie şi cu dorinţa de a asculta, vei auzi „licăririle” harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totuşi pline de înţelepciune şi har, sunt cuvinte pline de duh.
În acest fel ei îl imită pe Hristos, care este atotputernicul Logos al Tatălui şi în acelaşi timp întruchiparea tăcerii profunde. El a vorbit, dar de asemenea a păstrat tăcerea. Mişcarea lui Dumnezeu spre om este cu siguranţă nu doar o revelare a Cuvântului ci şi o „expresie a tăcerii”. Prin urmare mişcarea omului spre Dumnezeu, ca şi spre aproapele său ar trebui să se distingă prin acestea două. Te îndrepţi spre Sfântul Munte cu intenţia de a fi învăţat mai mult prin tăcere şi mai puţin prin cuvânt. >>