adesea încercarea îşi poartă chipul nopţii
când o priveşti se-ndoaie spirală redevine
nu-i fericirea zilei a clipei sau secundei
în care tu om liber îţi smulgi din pumni pietre
şi-ncepi să umpli luna în cornu-i de năluci
cu o sămânţă două sau şapte dintr-o veste
gândită îndelung pe prag de nopţi prelungi
albă îţi este lunca în care te şi minţi
şi te priveşti în ochiul de apă ca-n oglindă
acolo-nsingurarea pe lemn de cruce strigă
să laşi deoparte ochiul cuvântului de sare
să iei în tine umbra s-o plimbi la braţ de ierburi
să îi clăteşti ceaţa din irisul străin
apoi încet cu grijă să-i înţelegi şi mima
şi dreapta aruncare în sacul tău de-oglinzi
o mască trei sau şapte până ajungi la tine
să laşi pe apa clară să lunece încet
precum dovlecii-flăcări când sunt în sărbătoare
pe maluri râd fiinţe cu ochii nopţii-ntregi
adesea încercarea îşi schimbă cercul de întuneric
cu plinul de-ntristare
durere-n ploi pictează pe frunzele albastre
din punctele apoase culoarea fuge liber
acoperă şi arii şi visuri şi gunoi
apoi în vers se-ntoarce
cu glasul tău citeşti a şaptea întrebare
pusă de tine-n ceaţa nevoilor de ploi
pe-o lacrimă un greier îneacă noaptea-n cântec
ateu al încercării gândacul cu-aripi moi
adoarme şi suspină nu recunoaşte taina
ce-i vine-n vârf de aripi
adesea încercarea cu ochi de vânt te strânge
în cleştele-aruncării în golul numit "doi"
lasă în briza serii un gând de toamnă vie
apoi tu creşti cu-o vară pe crucea ta răsare
vlăstar de bucurie
tu taci te-ntorci la roi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu