vineri, 21 iunie 2013

când nu mai cauţi




când nu mai cauţi adevărul vine singur la tine într-o pagină deschisă în căderea unei cărţi, în zborul unei vrăbii, în ţopăitul unei stăncuţe, în plânsetul sfâşietor al unui sugar care cere atenţia mamei, în zâmbetul cerului într-un bob de senin, în căldura omului nevăzut, simţit însă până în cea mai fină fibră a corpului tău, a sufletului tău, a spiritului tău şi niciodată la urmă, a inimii.
ştiu că răspunsul vine pe calea inimii şi a liniştii interioare regăsită în fracţiunea de timp în care zborul devine pentru tine o tuşă pastelată în tabloul unicei priviri, a unicului gând înainte de a lăsa trupul să-şi aştearnă conturul pe aria odihnei.
oare când nu mai cauţi iubirea vine singură la fiecare bătaie a inimii sau vine în legănarea între două ramuri ale copacului vieţii?
nu ştiu. trăiesc deplin bucuria călătoriei când prin porţile întredeschise ale copilăriei îmi priveam părinţii cum îşi aştern braţul cald sau răcoros pe umeri unul altuia şi al nostru, al ţâncilor plângând sau râzând sub acoperişul cald şi luminos al iubirii lor. mai apoi, călătoria adolescenţei mi-a aşternut mâna caldă şi tandră a tatălui pe umăr când l-am rugat disperată să mă ridice din mocirla unei pierderi absurd rostogolite în inima mea, aparenţă de absurd pe pânza nepictată a viitorului meu.
acum, între cele două ramuri ale copacului vieţii (pe a treia o văd dar o las neatinsă în speranţa că îmi va fi ram roditor prezentului netrăit) simt cu bucurie cum iubirea umple amforele golite cu profunzimile curăţeniei întru esenţa cuvântului dăruit, născut şi nu făcut.
simt mereu acum, fluviul de aur vechi răsturnând limitele umanului, prelungindu-le întru atingerea unui infinit neinventat, neatins de obsesivele dorinţe de încastrare ale fiinţei umane care alege mereu să-şi închidă orizontul.
când nu mai cauţi iubirea atunci se reaprinde flacăra ei şi tot în acea fracţiune de viaţă simţi viul din tine, simţi aurul vechi cum te absoarbe în sfera întunecată la început mai apoi crescând-descrescând în raze niciodată strălucitoare, până în centrul florii vieţii, în inima vie. totul pătrunde dureros de blând. uiţi să respiri o clipă apoi aerul cristalin al bucuriei se revarsă în întregul care eşti. transformi durerea şi sufocarea în bucuria mamei trăită în clipa în care pruncul atinge sânul prima oară, primind seva fiinţei sale în gura flămândă. devii tu însuţi copil, respiri adâncurile nedescoperite apoi plângi eliberându-te de urât, reprimindu-te la pieptul dorului tău de a fi.
atunci cred că iubirea se întoarce deplin în tine sau mai simplu spus, îl regăseşti pe Domnul, pe Sfântul Duh acolo unde credeai că totul a devenit o junglă pârjolită, un deşert în care furtunile se ţin lanţ, o pădure întunecată în care copacii cresc pe orizontala disperării.
când nu mai cauţi adevărul, vine singur la tine alături de iubire, ca doi copii cu ochii din aur vechi şi din culoarea frunzei de măslin pe care pasărea albă a libertăţii fiinţei, o readuce infinit în pragul bucuriei niciodată trăită profund.

                                                              http://www.trilulilu.ro/muzica-traditionala/anugama-karunesh-rhythm-of-life-the-world-of-osho

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu