sâmbătă, 22 iunie 2013

când nu mai cauţi (altă zi)




continui spunând că acea fragmentare pe care o simt este retrăirea începutului de drum în care am încercat, încerc şi merg mai departe, în a înţelege de ce simţeam şi încă simt (acum mult atenuat) un gol imens în holul care sunt: trup suflet spirit inimă. trei ani de zile mi-au trebuit să trăiesc intens să văd şi să analizez prăpastia dintre trup şi spirit şi o fărâmă din cauzele ruperii, fragmentării.
plusuri şi minusuri dense...torsiuni generate de frica de a fi rănită, de a fi părăsită, de a fi jumătate de fiinţă în ochii celor pe care-i iubesc cu toată fiinţa.
iubirea spirituală dintre oameni o văd posibilă din clipa în care reîncepi să te priveşti cu ochii larg deschişi (eu mai am până reuşesc, aşa cum mulţi mai au paşi pe cale de urmat pentru a împlini rodul bucuriei regăsirii) şi să-ţi spui şi mai ales să te auzi spunând în tăcere: sunt.
mă întreb, de ce atâta durere arsă în cupa nevoilor pentru a realiza că poţi iubi profund altă fiinţă umană fără atingere materială, fără gesturi mai mult sau mai puţin plăcute de celălalt, ceilalţi, fără zgomote inutile, fără nevoia absurdă de a poseda, când ai totul în bolul trăirilor curate care stă cuminte neatins între tine şi acea fiinţă. de ce iubire trupească înainte de a atinge iubirea profund sufletească şi pe cea spirituală. e atâta bucurie într-un cuvânt într-o pată de culoare într-un sunet dăruite din plin în care celălalt revarsă lumina sa, căldura sa, tandreţea sa, încât întâlnirea materială poate bloca totul într-o secundă şi asta în cazul în care cealaltă fiinţă ori este deja blocată de cauze pământene, ori în tine se trezesc nevoile estetice vizavi de materia în care sunt învelite sufletul inima spiritul ei sau alte lucruri absolut mărunte. nu mă împotrivesc firescului lucrării Sale.
încerc să înţeleg de ce atâta chin pentru oameni pentru a ajunge la arcul de curcubeu pe care-l au de împlinit până în fracţiunea de timp în care întâlnesc mâinile care prind în cupa lor celălalt capăt. ne jucăm cu zmeie de aer fiecare ţinând un mosor în pumni şi când zmeiele se întâlnesc devin unul singur sub arcul de curcubeu cu bucurie protejat de Domnul? aceasta să fie Casa zmeielor? casa asta o ridicăm o viaţă întreagă şi mai departe în zborul nostru înfricoşat prin existenţa pământeană şi mai departe în întunericul universului sub pavăza Tatălui a Sfântului Duh şi a Fiului?
completez spusa: "Alegerea iniţială nu va fi niciodată urmată de despărţire, ci numai de sublimarea atemporală a iubirii." cu: "... desăvârsirea nu se câstigă prin refuzul experienţei terestre, ci dimpotrivă, prin asumarea acesteia." - se vrea a fi un răspuns la frământările mele dar incomplet, tocmai pentru acele furtuni interioare blocaje generate de exterior, de legile scrise şi nescrise ale materialului fiinţei umane şi bineînţeles de cele autogenerate de fiinţă sieşi.

o fracţiune de răspuns dacă nu cumva întreg răspunsul îl regăsesc aici: "În incinta sanctuarului de la Nemi se înălţa un arbore, din care nu era îngăduit să se rupă nici o ramură." - James George Frazer

călătoria continuă...


2 comentarii:

  1. o minune de proza,o minune de talent,un evantail de simtiri curcubee,ce suflet splendid palpita în fata cuvintelor calde,adevarate gheizere,care poarta sus flacara simtirii
    bonne continuation !!!! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc din tot sufletul, doamnă Angela!

    RăspundețiȘtergere