câmp fertil

te cred că nu ai timp să arunci o piatră
pe pânza cuvintelor dintre noi
ştiu ştiu
seară de seară sau zi de zi
în tăcerea aşternută
un violoncel îmi poartă reevaluările pe arcuşul prelung

odată am fugit din calea unui arcuş
era mai degrabă de bas
atingea aproape înălţimea copilului ascuns în pântecul amintirilor
mi-a atins o clipă fruntea
lucea precum tăişul coasei din mâinile cuvintelor nescrise
câmp de gânduri s-a răsfirat la poalele stâncilor ascuţite
şi atunci am lăsat să scape un strigăt de frică
nu era nimeni în jur
mă vedeam cotropită de trecutul prezent
al mamei altui om
al femeii cu o mie de chipuri
cu infinite şchiopătări în galeria amatorilor de uri confecţionate migălos
în tainele singurătăţii
ştiu că m-am ferit
şi am reconstruit fir cu fir iarba
răcoarea ei mi-a adăpostit inima într-o fâşie a netulburării
nu
nu am fugit
cu ochii întredeschişi am dat înapoi o fracţiune de timp
apoi am început să privesc atent apa tulburată de la poalele stâncilor
mâinile-mi descriau semicercuri largi
apoi cercuri
apa devenea mereu mai tulbure
răsăritul soarelui
a despletit frământările
raze prelungi au înghiţit arcuşul
au rămas sunetele şi apa cristalină
mâinile-mi cântau zborul vindecării
deasupra mamei cu infinite feţe ale durerii şi singurătăţii deopotrivă

a doua zi pe holul casei
o femeie în baston
aplecată deasupra unui vas micuţ
mângâia o pisică neagră
cu ochii din smaraldul împotrivirilor umanului
pisica a închis cercurile rând pe rând
în sfera alergării
pe coridorul unei case pe care o femeie mamă
vorbea cu glas scăzut
despre mişcare...

fertil câmp al bucuriei
înainte de căderea coasei
pe masa principiilor depăşite