vineri, 31 ianuarie 2014

colaj al zbaterii

umbrele tainelor răsfiră chipul femeii 
jumătate lună jumătate cuvânt 
tabloul prinde între figuri geometrice semiotica umbrelor
mişcarea începe când 
jumătate de gură a lunii-femeie se desprinde
aruncă bulgării de noapte deasupra visurilor omului

cărbunele fuge pe fila amară 
liberă trecere liber strigăt
umbrele vorbesc se împletesc şi cresc 
pereţii sunt vii 

plimbarea sensurilor prin băltoaca imaginilor triste
devine promisiunea banalului într-un spaţiu ireal
realul cântă 
adaugă jumătatea de gură a femeii fărâme de cioburi din piese mărunte 
cu glasul înflorit în vaza din lut a răsăritului
acolo florile prind culoare prind fluturii în vârtejul hranei 
în vârtejul esenţelor vieţii de o zi

o zi şi poate o frântură de noapte fluturii cântă aripile freamătă 
dorul e prins în arhitectura şi grafica aripilor de fluturi

mai târziu sămânţa nopţii 
lasă cuburile să umple spaţiul 
să umple destrămarea chipului femeii cu o jumătate de gând 
gândul iubirii creşte alungă demonii îmbracă fluturii şi dorul şi zborul 
cu o singură mantie uitată de Dumnezeu 
pe banca aşteptărilor oamenilor femei-chipuri 
jumătate lună jumătate ardere 
a pieselor adunate ca într-un colaj al zbaterii

31 ianuarie 2014


Galatee 
- Salvador Dali

























Fărâme de paşi (fragment)



Cubul se rostogoleşte între liniile de foc ale gândului.
În fiecare dimineaţă îl privesc şi îi adaug vârful.
Cu degetele îngheţate ating candela mereu aprinsă, în memoria timpului netrăit al florilor de trandafir şi iris în care unica vină a fost că s-au născut în mocirla uitării omeniei de către omul caracatiţă, omul hidră, omul tunel în care fiara atrage minţile ameţite de otrava dulce acrişoară a fericirii puterii într-o fracţiune de timp limitat de umbre.
Privesc acel cub neîncetat. Întregi fragmente de timp devin oglindă, în altele devine piramidă de lumină - văpaia florilor gândului şi a florii inimii veşnic deschisă bucuriei de a fi.
Uneori fiinţa îmi cere să plec, să aleg câmpul odată apărut în calea mea, între un cer nefiresc de senin şi pământul ierburilor nenăscute.
Iarba pridvoarelor de tihnă îmi lasă tălpile să se odihnească, le învelesc în stihurile necunoscutului mângâietor şi alinarea nu întârzie să apară.
Mă întorc spre tunelul din cochilia melcului în care în visele de târâre mă întrupez pentru a-i învăţa tainele supravieţuirii. Râd şi plâng acolo până când, în spatele spiralelor se aude trenul vieţii, în clocotul roţilor pe şinele din metalul modelat de umbre.
Mă ajunge roata gândului şi cobor cochilia în care mă retrag. Strâng corniţele translucide, pentru a nu mai simţi atingerea geometriei aerului plin de vicii, de patimi, de dorinţe nicicând saturate de pământul pe care îmi continui mersul mai târziu, când printr-un pocnet de palmă divină devin câinele iernii lătrând la luna rotundă, singuratică metaforă în care amintirile fug şi ele în spirala unei promisiuni de fericire amânată.
Uneori primăvara simt tigrul cum îşi ascute ghearele în mine şi atunci prind curaj să fiu şi mai mult.
Într-o zi am privit piatra de sub tălpile tale, copil bălai care-şi ascunde glasul sub o frunză de măslin. Am gustat zâmbetul pietrei. Luna mi-a răspuns tăcut apoi s-a transformat în corn. Era plină înainte de zâmbet. M-am gândit atunci că toate se întorc în matcă luând-o în pas alert pe calea către inocenţa risipită pe întreaga arie a manifestărilor umanului. M-am bucurat cu toată frica de necunoscut care îmi pulsa în inimă.
Am mers mai departe printre lianele de gânduri. Păsări colorate strident îmi atrăgeau privirea şi când cerul a hotărât că sunt forma complexă a atingerii filelor Omului m-a lăsat să trec pragul simplităţii naturii, să iau calea lui, a umbrei mai întâi şi apoi a Chipului Domnului lăsat în fiecare bob de grâu aşternut pe trupul spicului, în bătaia Soarelui Alb. 
Nu ştiu dacă a fost o reîntoarcere la orizontala umană sau poate un prim pas spre verticala valorilor născute simplu din trup de lumină. Cert este că din târâre am trecut prin piatră apoi prin floarea iubirii, apoi am gustat seminţele rodului nenăscut al glasului pământului pentru a primi făclia Domnului - fărâmă din Făclia Lui care împlineşte pământului bucuria verticalităţii. 
Rămân mereu sub umbrela întrebărilor şi mă supun lor până când din textura fină se relevă culorile anotimpului răspunsurilor. În primul pas sunt temătoare. Le las ca pe ploaia de lumină albă să-mi învelească interiorul pentru a ştii, a cunoaşte miracolul esenţelor existenţei.
Îmi place să păstrez braţele de o parte şi de alta a tâmplelor prin care sângele se liberează ca o cascadă binefăcătoare prin arterele corpului fizic, ca pe o amforă blândă a speranţei într-un timp fără limite, curat, al împlinirii. Viul umple izvoarele timpului biologic lasă nervurile să rodească linişte.



















Potrivire (Fărâme de paşi - prima arie)


Într-un gol de umbre, - toate acum ţopăie în jurul meu şi îmi strigă verzi şi uscate - încet încet reduc totul la cuvântul scris. Ridic din praf memoria frumuseţii şi mă las purtată de vers deasupra tuturor negurilor.
Îmi strig în fiecare dimineaţă că viaţa este o problemă de geometrie a aerului respirat-expirat în fraze prelungi, apoi lăsat să-şi facă de cap cu încercările prin care trec şi pe care nici o clipă nu le las să mă sufoce.
Unica şansă pe un teren de golf plutitor este să fii gaura în care sare mingea.
Spuneam într-o zi că mă văd (şi chiar m-am văzut) ca pe o piesă de puzzle în propriul pumn drept.
Mă arunc dintr-un pumn în altul privind jocul imens de puzzelsuri care-şi schimbă de la o clipă la alta imaginile.
Potrivirea întreagă a piesei e dificilă. Uneori cu dalta gândului îmi rotunjesc marginile alteori le ascut. De multe ori eroarea îmi aduce plecări şi Doamne câte plecări se înşiruie de-a lungul marginilor imaginilor.
În centrul fiecărei imagini este un punct. Şi el îşi schimbă culoarea. Înainte măsuram şansele de a-l surprinde în mişcare pentru o potrivire cât mai blândă. Acum nu mai măsor. Las să curgă totul aşa cum vrea Domnul, cum îmi este dat.
Vorbeam cu o prietenă aseară, despre imaginea cu piesa de puzzle din pumn. O clipă am închis ochii în timp ce vorbeam. Îi ascultam vocea caldă şi derulam infinite imagini în faţa ochilor. În nebunia aceea a derulării lor, am privit atent o floare de lotus. Centrul ei este o candelă veşnic arzândă. Acolo am reuşit, o fracţiune de privire, să-mi potrivesc piesa. A sărit odată cu ridicarea pleoapelor obosite. O caut şi acum. S-a pierdut în haosul întâmplărilor încercări. Doare şi arde. Aud hohotul cerului deasupra şi în sufletul hămesit de linişte.
Într-un gol de umbre care îmi strigă verzi şi uscate, păstrez imaginea centrului lotusului arzând de la înflorire până când ochii mei îi pierd imaginea şi o lasă să-mi îmbrace interiorul cu lumină.
Doamne, unde este piesa de puzzle?
Nu mai contează imaginea în care o voi potrivi pentru fracţiunea de timp al bucuriei. Numai să o regăsesc pentru a-mi continua jocul...

31 ianuarie 2014





















joi, 30 ianuarie 2014

forma fuge



mai respiră omule 
când noaptea te împresoară când totul apare la orizont cu făclii 
falsele făclii ale blândeţii
loveşti tu aerul inutilitatea gestului te umple 
de zăpezile care nu mai cad
se amână meciul întâmplării
se întâmplă acum totul pe faţă
şi printre obrajii tăi în flăcări jadul se arată
sculptează în gheaţă sculptează întruna trupul femeii visate
uită-i colţurile încrâncenările tivul rochiei nu mai contează
lasă dalta o clipă şi mângâie forma
te împlineşte, nu? te împlineşte până la centru
şi în spatele acestui circ simpatic rămâi tu
şi singurătatea
în faţa unui public stingher sau inexistent
râzi eşti comicul unei tragedii neîntrerupte
te-ai supărat
arunci forma abia sculptată
o ia la fugă după ce îi dai viaţă
suflând ritmat odată cu muzica pe care o asculţi

undeva după cortina de zahăr se întinde câmpul de iarbă amară
lasă-l aşa cum este
femeia nu se mai întoarce

30 ianuarie 2014























teren de golf



ca un teren de golf plutitor e spaţiul acesta al vieţii
găuri întrebări jumătăţi de aruncări în răspunsuri
semne de gând activ sufocate umbre de iubiri 
pasivul umblă răzleţ printre nămeţi de trăiri
şi ce dacă există oameni şi ce dacă suntem iubiţi
lovim în stânga şi-n dreapta fără o ordine bine precizată
dispărem în natură după ce am cucerit zidul de protecţie 
secretele păstrate cu teamă prin subsolurile fiinţei
plecăm ca şi când umbrele acelea firave ar fi fost ale noastre
poate sunt cine mai ştie ce şi cum şi mai ales de ce
lovitura de graţie nu e unică se repetă la nesfârşit
ca şi cum omul este râma care se regenerează la nesfârşit
înainte de arderea finală dintr-un pământ întors în brazdă
de o singură minciună fundamentală în esenţa ei

cât de frumos este terenul golf bine îngrijit
ştiu profesioniştii...

30 ianuarie 2014



pian vechi



pianul din muguri de mure răsună în sala goală
valsul începe picioarele tastează neîntrerupt paşii un doi trei un doi trei
ecoul se pierde mă văd aşternându-mi trupul pe dalele reci care duc spre 

amfiteatrul dărăpănat al amintirilor 
prezent din prezent din prezent în prezent cu accente fragile de viitor 
în fiecare colţ al sălii valsul încă răsună pianul din muguri de mure răsună
picioarele i-au obosit stă un pic într-o rână
acum spun că nu mă pricep dacă rezonanţa unui pian rămâne aproape neschimbată 

când stă într-o rână dar pentru el pianul din muguri de mure aplaud
am obosit 

iau forma caldă a copilului trecutului între braţele golite de aşteptări 
nu plâng răsucesc sprâncenele iernii în mine
caut şi caut şi caut nedurerea mângâierea palmelor chircite.
le văd cum se destind şi-mi împresoară cu totul gâtul şi umbra şi umbrele şi tainele.
Doamne, mi-e dor!
atât

29 ianuarie 2014



peste câte ceasuri



mâna îmbracă încet cuvântul mintea 
dezveleşte jumătate de sens
inima dansează step 
pe coasta din stânga prima în calea ei
cu grijă să nu se spargă forma de pumn
cât romantism transpare
din cupa -inima culoarea şi-o schimbă mereu

cât optimism să pun într-un singur vers
pentru o publicitate răcorită de arşiţa interiorului
peste câte ceasuri îmi voi relua hohotul de clovn
pentru a fi cu încă un pas
spre mijlocul celor ce mai pot să râdă spontan

mâna îmbracă încet cuvântul
mintea dezveleşte încă o jumătate de sens
inima cască gura la braţul în plin vals al profesorului orb
magistrală execuţie are loc acum
când concertul zăpezilor este în plină desfăşurare

peste câte ceasuri aceeaşi mână va scrie iar şi iar
că nimicul se aşterne uneori
şi pe suprafeţele rotunde ale perlelor

30 ianuarie 2014



resemnare şi nu prea



mă resemnez în parfumul unei gutui 
şi în căciula piticului bâlbâit
iubirea nu există 
e aproape o portocală din care esenţele curg 
e un fluture pe lampa aprinsă din odaia veche 
e poezia şi mai este ceva ilizibil 
definit în câteva litere 
şi o sferă alungită din trup de infinit

mă resemnez şi nu
între cuvânt şi lacrima cerului
deschis mereu
într-un zâmbet de copil adormit

între timpuri
două prelungiri ale braţelor mă învelesc
păstrează o clipă sensul buclelor finitului infinit
apoi curg mai departe
întru regăsirea necunoscutului

de unde atâta zăpadă când albastrul
se ascunde într-un trup de brânduşă
într-o primăvară încă nenăscută orbilor

şi când soarele iernii nu va mai muşca
pulpa fragedă a gândului-feminin gest
masculin scop
pe o filă din agenda anului unui cal miop
plin de har în ale cântecului

somn bun trezire în bucurie
mai rămâne să spun
înainte de tăcerea mieilor pe câmpia versului alb

30 ianuarie 2014



piesa din mâna ta


nu mai e timp de joacă de iubire de gânduri giumbuşlucuri 
deasupra prin şi sub tălpile 
celor ce cântă notele în gama sobră
scurse ulcioarele puse pe policioara veche
îşi continuă cântecul de la izvorul de gesturi
cu încă o picătură în plus sau în minus
pe fundul ca un căuş de palmă mereu deschis cerului

priveşti iei în mână forma -trup de femeie
sau de pasăre uitată în altă poveste
priveşti străfundurile prinzi cerul în irisul plictisit
înfloreşti pentru clipa în care versurile îţi spun că iubirea e şi nu
e secunda de împlinire a fiinţei

o pierdere în cascadă o întoarcere în plinul ulciorului
care cântă continuu şi plin şi gol pe policioara veche
ciobită într-un colţ de o metaforă absurdă

nu mai este timpul cuvintelor giumbuşlucuri
a jocului de puzzle în care piesa din mâna ta eşti chiar tu
o întinzi o aşezi o scoţi iar şi iar şi iar până când simţi sufocarea
şi cum anul tropăie şi râde în jurul tău
începi să-l imiţi cu piesa de puzzle în pumn

începi să o arunci dintr-un pumn în altul
poate poate prinde aroma curcubeului abia ieşit
după atâta ploaie absentă

între tine şi culori se mai aşterne o iarnă o policioară veche
un ulcior şi o metaforă absurdă pe care nu o ignori
o laşi să umple spaţiul împreună cu tine -
piesa de puzzle ascunsă în pumni

e timp să cânţi singurătatea să umpli de note gândurile
apoi să umpli ulciorul cu apa vie de la izvorul metaforelor nenăscute
mai ai o şansă să eviţi absurdul

30 ianuarie 2014



miercuri, 29 ianuarie 2014

fără stâlp



ca un covrig din lemnul cu cea mai tare esenţă răsună vocea ta 
şi vocile celor asemenea mie 
peste carapacea cuvântului iubire
să mă retrag din poveştile nopţii din asaltul ierbii
asupra zidurilor castelului piticilor
unde să mă ascund să nu mai aud glasul glasurile
mă strigă întruna de la răsărit la apus
de la punctele orizontalei din răscrucile rădăcinilor pământului
spre sus spre vârful cerului
nu ştiu dacă este deschis sau închis
îl simt în mine ca o închisoare şi atunci răstorn pe masă
cutia cu fotografiile galbene
le întind uniform cu palmele larg deshise
aleg la întâmplare una
tot întrebarea îmi apare în chipurile umbre în leagănul gol

am înnebunit sau încep să văd dincolo de textura hârtiei fotografice
cineva începe să meargă altcineva are gura căscată a ţipăt
o pasăre fură mingea măruntă a copilei şi zboară cu ea
deasupra cuibului de guguştiuci
iarba îşi schimbă vălul
trec anotimpurile în fuga cailor sălbatici şi eu
rămân ţintuită în scaunul prezentului
ca un stâlp singuratic rătăcind cu sculpturile graţioase
între grădinile timpului şi castelul piticilor devenit acum casă

să mă întorc să mă întorc - răsună zidurile
zbori zbori frânge-te - răsună ecoul cuvântului iubire

da. mă frâng înfrâng
las casa fără stâlp şi alerg printre punctele acum răsfirate pe tot câmpul
unde grâul a rămas verde
ca o promisiune de primăvară întârziată la apelul inimii

28 ianuarie 2014




Când nu mai cauţi dar te cauţi (Semn de întrebare)



Privesc în răstimpuri cum între mine şi gheaţă mai este un simplu punct.
O defrişare masivă de copaci mi-a adus răsăritul mai aproape.
Răsăritul soarelui alb îmbracă gândul în hlamida unui timp netrăit simplu simţit în toţi porii sufletului.
Inima dă ocol rotocol în jurul emoţiilor.
Mă redescopăr în oglinda pe care odată o priveam ca pe un obiect care reflectă doar chipuri
Nu mă văd pe mine cea care sunt acum.
Văd umbrele prezentului cum răsucesc în cuptorul încercărilor trupul oricum strâns de atâta agitaţie.
Învăţ zi de zi să râd de mine un râs clar din toată inima şi mă întreb mereu sau întreb gemenele - după cum le numeşte povestitorul dintre filele turnului de scoici, - de ce totul e atât de simplu-complicat complicat-simplu.
Pe undeva printre memoriile păstrate în biblioteca aceea uriaşă a fiinţei se păstrează în fişiere mari toate umbrele cu sunetele formele lor geometrice de multe ori ciudate şi toate ecourile manifestărilor lor.
Din când în când sărbătorile deschid cerurile şi câte una câte una apar în mâinile sub tălpile deasupra gândurilor mele ca nişte pupeze uitate în plină iarnă cu ciocul larg deschis într-o explicaţie amânată.
Noroc am cu domnul corb. El le gâdilă în joacă până cad de pe ramurile copacului în inelele căruia m-a ademenit esenţa de viaţă sau mai degrabă m-a absorbit odată cu prima rodire a sămânţei de om în pântecele blând al mamei.
Odată ieşită de acolo - din prostie sau din obligaţie (asta rămâne să înţeleg mai târziu) - am luat-o la goană fără să ştiu că în lumea oamenilor iarba e amară perlele sunt furate cuvintele sunt răsucite oamenii mint oamenii nu ştiu să iubească simplu şi mai ales mai ales ce mă doare cel mai tare este că oamenii te văd ca pe un instrument - nu contează dacă eşti sau nu acordat racordat la sistemele lor la jocurile lor ticăloase - şi ca pe un instrument te privesc o viaţă întreagă.
Încerci ani în şir să rămâi curat, să rămâi firul de iarbă blând nu amar...
Mai întâi eşti copil. Eşti lăsat singur să numeri jucăriile până te plictiseşti şi când zâmbeşti adulţilor, râd de tine în hohote, nu pentru că eşti bucurie ci pari un clovn mititel, ascuns sub masa din camera ta. Atât. Nimic mai mult.
Creşti şi creşti nici tu nu ştii de ce creşti. Ajungi la un moment dat să te priveşti atent în oglinda din hol sau din dormitorul părinţilor. Vezi că ai acelaşi trup, acelaşi număr de mâini, de picioare, îţi numeri degetele, sunt zece. Wow, ce bucurie! Te întorci în camera ta şi începi să te gândeşti de ce eşti singur, de ce eşti dat deoparte, de ce nu ai tupeul celorlalţi fraţi să te amesteci neîntrerupt printre adulţi. Te duci cuminte la bunica, rotunjeşti gura a cuvânt. Ea te priveşte blând şi spune: Hai! Spune ce ai de spus. Spui puţin bâlbâit, puţin naiv exprimat ce te frământă. Uneori nu are răbdare şi îţi răspunde cu acelaşi şablon: Lasă că vei creşte mare şi vei înţelege.
Bun. Iei răspunsul în pumni, adaugi câteva lacrimi şi viaţa trece. Ajungi adolescent. Eşti privit ca o ciudăţenie a naturii, nu pentru că ai fi un monstru ci pentru că tot ceea ce eşti se conturează geometric într-o formă pe care oricum ai privi-o, din orice unghi, este un semn de întrebare.
Răspunsurile încep să apară târziu după ce intri în trapul vieţii, devii la rândul tău părinte fericit sau secat, o vreme părinte cu copii, uneori clipele îţi fură bucuria zâmbetului copiilor tăi şi rămâi suspendat la 38 de ani între a fi şi a nu fi. Eşti părinte cu toată fiinţa ta pe un drum pe care copiii nu mai sunt. Şi atunci devii aceeaşi formă geometrică pe care din orice unghi ai privi-o este în esenţa ei un semn de întrebare.
Ajungi să trăieşti ca un semirobot, împlinind funcţii multiple. Nu mai ştii la un moment dat ce eşti: femeie sau bărbat? bărbat sau femeie? Mai contează? - iese din unghiul spin întrebarea evadat din forma geometrică pe care cu uimire şi frustrare o port după mine de aproape 11 ani.
Şi totuşi... mai contează?

*
Cu semnele de întrebare târâş o iei la pas prin viaţa neviaţă. Atârnă toate de tine ca o legătură de conserve goale aninate de maşina mirilor în glumă. Şi ce zgomot asurzitor fac atunci când pici în faţa încercărilor pentru a te ridica mereu căutând răsăritul.
Şi tot la un moment dat afli că Dumnezeu nu este undeva sus deasupră-ţi ci locuieşte cu bucurie în tine, în toţi, în toate cele ale pământului, ale existenţei. Atunci te ridici din colbul anilor trăiţi până atunci şi începi să cauţi fragmentele fine din Adevăr.
Găseşti regăseşti cioburi, flori, morminte, cruci, fragmente din tine risipite pe dealuri, văi hăuri adânci în care cazi în mod repetat în căutarea întregului care ai fost.
Pe parcursul călătoriei întâlneşti fiare, fiinţe umane-fiare, fiinţe umane - chiar Oameni, - tot felul de animale flori, stânci, forme geometrice pe care le modelezi cu privirea ta însetată de bucurie şi adevăr.
Cauţi iubire în jurul tău pentru a începe să te iubeşti să uiţi că odată te-ai urât nespus pentru necunoaşterea limitelor tale. Te întâmpină zâmbete false, zâmbete curate, jumătăţi de zâmbete. Le iei pe toate în pumni, te laşi pe genunchi şi nu te mai ascunzi sub masa din lemn de nuc din camera copilului uitat în joc. Acum te aşezi în plin câmp sub soarele zilei sub luna nopţilor în care plină sau corn te mângâie rece cu bucuria ei stranie. Îţi rămân mereu pe tipsia de argint întrebările din tine. Răspunsurile vin uneori în plecări. Sosirile sunt din ce în ce mai rare.

**

Cuvântul e pământ şi apă şi aer şi lemn şi metal. El îmi bucură maturitatea. În acelaşi timp, doare faptul că odată demult, omul ştia mult mai mult şi mai bine.
Păstrez în mine renaşterea, infinita renaştere a gândului, a pământului în care sămânţa gândului putrezeşte pentru a perpetua viaţa în toate manifestările ei uimitoare.
Doare şi sufocă acea coborâre gândită sau a nu, a plafonului evoluţiei umane.
Îmi rămâne darul de a iubi pământul. Acolo, în tainele adâncurilor lui, gândurile se nasc din fiecare sămânţă ca un infinit veşnic roditor. Cenuşa nu-l împiedică nicicând să-şi continuie rodirea. Acolo rădăcinile împletesc mereu hărţile bucuriei şi ale frumuseţii vieţii.
E viul viu dincolo de orice limite.
Viaţa este nucleul fiecărei bucle a infinitului. Roţile sunt ale vieţii. Trenul este viaţa. Uneori spiralele, liniile ei rămân goale, pentru a se umple iar şi iar. Goliciune evident aparentă. Pauze, praguri, linişti înainte de furtuni, Domnul ştie ce şi cum este fiecare şi cum sunt toate laolaltă.

Voi continua să aştept al nouălea pitic să-mi răspundă de ce m-am născut şi până când mă mai nasc...

dintr-un semn de întrebare
naşte visul legănare
legănare-n legănare
porţi deschise sunt prea rare

când în mine-i cer deschis
semnul viului proscris
iar transpare creşte mare
mare-n vis şi-n legănare

unde poţi să pleci acum
întrebare ca un tun
tu eşti eu eu sunt tu
cântec într-un val de nume

toţi vin pleacă dar mai des
pleacă-n ierni departe-n şes
roata părăseşte şina
şina prelungeşte vina

nu-i mai bine singurel
să-ţi urmezi calea spre El?























marți, 28 ianuarie 2014

pe urmele şarpelui


te dezbraci de principii pe urmele şarpelui 
îţi urmezi calea

vrând nevrând eşti robul lui
în tine lasă urmele adânci ale arderilor
rece caldarâm rece târâre
orizontala te apasă
eşti orbul din care inelele şarpelui reapar
la intervale neregulate privirii ochilor
regulate alinieri în ochiul frunţii
calci alegerile cu tâmplele între degetele verbelor
plângi te plângi
în grota cuvintelor te regăseşti
hohotul tău dărâmă ordinea stalactitelor stalagmitelor
te apuci de sculptură

neprofesionist loveşti umbrele

ai grijă
din umbre porneşte târârea până la mersul pe verticală

mai departe zborul se întâmplă
neregulată atingere a aerului
aripi de ceară la răsărit
aripi de foc la apus în plină furtună a sufletului

mai departe plutirea se învaţă greu mult prea greu
cândva da



strălucire falsă



scrii mult multe şi bătăile inimii îşi ating ţinta imploziei
spui că scrii literatură şi te lepezi de puii tăi la final 
când ultimul punct îl aşterni pe filă
vrei să uiţi unicatul exploziv imploziv invadatorul 
cârcelul existenţial liniştea în care te scufunzi 
este un fals reuşit în care lacrima nu mai e
nici sărată nici amară
este un hibrid al trăirilor trăite dincolo de oglinda
în care priveşti cu înverşunare
aranjându-ţi o ultimă şuviţă din coafura unui punct
din care porneşti iar şi iar la atac
muşcă timpul din tine tu din el. haosul nu există.
totul e logică
şi tu eşti un şir neîntrerupt în care spiralele se agită
până când toate ajung la rădăcina pomului
în el un singur măr expirat
îţi explică harta zbârciturilor din pielea lui
îl auzi sau nu nu mai contează
oricum demult e depăşită povestea
cândva omul ştia mult mai mult şi mai bine
aproape tot ce astăzi străluceşte fals pe tarabele unei morţi vii

28 ianuarie 2014




şapte pitici



privesc oglinda.
se ascunde.
se ascunde o umbră în toată panorama zilelor şi nopţilor de aşteptări.
tu ce faci? am auzit că eşti mereu treaz neobosit
şi prin turnul tău bântuie fantomele cuvintelor nerotite nerostite
prin gânduri rânduri freamătă pălăria unei ciuperci elegante,
galantă cu trecătorii.
cărarea nu mai este plină. o jumătate refuză paşii,
cealaltă îi acceptă puţin şchiopătaţi
unde mai este farmecul pădurilor, cântecul, freamătul ramurilor
când deschid roata alfabetului lemnos?

inelele curg.
le simt seva în fiecare privire lăsată să curgă în aceeaşi oglindă odată mată.
tu ce faci?
eu privesc dincolo de adâncul oglinzii şi-mi creşte pulsul.
dansul inimii încropeşte poveşti.

piticii râd şi plâng odată cu mine.
îi iau pe fiecare pe rând şi cât sunt de mici tot nasc alte poveşti.
primul mi-a răsturnat ideile, apoi le-a lăsat să se usuce uitând că afară ploua.
al doilea îmi recită poezii la urechea surdă.
al treilea mă ţine de braţ şi priveşte cum încerc să acopăr cu privirea
străfundul oglinzii.
de la al patrulea până la al şaselea se repetă fragmente de poveşti.
fiecare îmi aduce în dar copilăria mai aproape.
redevin cântec şi fătuca alergând într-un picior printre cărămizile cerului
uitate în faţa blocului.
le număram foarte atentă la fiecare sfărâmare de vis.
nu luam în serios lesturile. nu mă speriau. acum...

uit sau vreau să uit.

al şaptelea pitic, puţin melancolic, îmi cântă la harpă
şi sughite apăsat poemul unui final de început.
dintre toţi, el îmi place cel mai mult.

aştept al nouălea pitic să-mi spună încet de ce m-am născut

28 ianuarie 2014




aşchii



te ascunzi ca o cortină lăsată zdrenţuită 
pe trupul de lemn al manechinului
mimezi statica tremuri la fiecare bătaie de gând
mâinile manechinului te agaţă
sunt cioturi de verbe rămase în căuşul mărunt
al frumuseţii trecutului

cioburi-degete cioburi - oglinzi
rămâi în bătaia amintirilor

trezit în lacrima noroaielor te smulgi
laşi manechinul gol
ridici verbele degete verbele aşchii
răsuceşti prezentul în orbitele goale
porneşti. nici tu nu ştii încotro.
porneşti odată cu morile de vânt
zidurile sunt albe paletele te prind
totul este rostogolire
prin umbrelele timpului trăit netrăit

28 ianuarie 2014






















semnale


prelungi semnale anunţă sosiri
întreb câinele gării de câte ori se va repeta chemarea
îmi spune că el aşteaptă luna plină şi apoi îmi va răspunde
stau cu el lângă liniile de tren odată pline de roţi de paşi de ploi 
şi de vântul care îmbrăţişează mereu drumurile
drumuri plecânde drumuri -sosiri
vine noaptea cu rotundul abia înjghebat al lunii
promisiune de hrană în legenda singurătăţii
câinele urlă prelung luna îi răspunde cu o stea banală
o umbră a trecutului necunoscut fiinţei plăpânde
apărută brusc în calea gândului
prelung semnal anunţă plecări
câinele îşi continuă cântecul liniile rămân goale
nu ne mai ferim din calea roţilor
a paşilor da


imagine: Alessandro Lupi - sculptură

şopârle



o zi de marţi în scutece - anunţă timpul 
şi lasă cu pasul lui apăsat acele ceasornicului să alerge
biberonul de gânduri începe să-şi răcorească timpanele 
ale mele zvâcnesc
te plimbi mereu de la unul la altul rozi adânc sensurile 
m-am trezit cu un salut ciudat de la şopârla umbră 
şopârla vie s-a aruncat mai devreme în zăpadă
a părăsit rapid scena uitărilor amânate
aplauzele de final îşi încep tropotul 
prefer să aplaud cu o singură mână şi aerul îmi va răspunde 
pe măsura cuvintelor nescrise
salutul şopârlei verzi m-a prins într-un puzzle frumos colorat
aşteptam o intrare pe uşa din faţă. se poate şi pe cealaltă

salutul îşi şuieră timpului indiferenţa:
ce faci? 
trăiesc.

ziua de marţi începe cu un pocnet în urechi 
şi vorbele calde şi înţelepte ale aerului 
plin de bucuria celeilalte şopârle 
care-şi iţeşte din când în când capul deasupra zăpezilor târzii
acum ştiu sigur: e tot vie

28 ianuarie 2014, 00:42




proces fără audienţă




zgârii în neştire gândul. zăpada se aşterne la loc.
nimicul îmbracă roba, judecă gesturile, 
ridică forma care loveşte lemnul rotund.
între semnal şi sunet rămâne hotarul fin al gândului.
fanionul ridicat al prezentului tremură.
aerul se schimbă tăios.
judecata încetează, când talpa atinge pământul cu vârful.
coregrafia minciunii transpare. vernisajul poate începe fără artist.
critica merge înainte.
sala în care totul se discută forma urmelor pe zăpadă, e goală.
ecoul glasurilor macină pereţii până la prăbuşire.
se anunţă un proces greu, fără martori, fără public,
singur judecătorul, forma care loveşte forma rotundă a lemnului
şi aerul vinovat de a fi, lasă umbre pe podeaua curată.
restul e activat de ecouri gânduri
şi o urmă de talpă răsturnată între două lemne aşezate cândva în cruce.

28 ianuarie 2014



duminică, 26 ianuarie 2014

fermoare



când prin fulgi ne creşte gândul
se prinde iarna şi încetează cerul 
să păstreze vii ninsorile
noi ne căutăm bezmetici 
printre file de calendar jerpelit
amânăm rostirile amânăm privirile 
gesturile adorm la jumătate de drum
liberi să creştem uităm focul de tabără flămând
vrem scântei lumină căldură umbrele ne ajută
construim jocuri de-a v-aţi ascunselea 
umpluturile se zbat să sufoce golurile
se umplu de ceaţă culorile
tablourile dispar 
noi ne căutăm bezmetici prea târziu 
când gurile se închid
fermoarul morţii se aşterne migălos 
zimţii surâd cuvintelor inutil răsfirate deasupra lor 
ca o mână de flori lăsată să cadă 
într-o groapă de pământ reavăn
dincolo de hotare ninge frumos ninge 
ca în poveştile cu străluciri de săbii
ninge alb albastru cenuşiu printre maşini 
pe fermoarele gândurilor nenăscute
ninge simplu ninge greu

26 ianuarie 2014