anexe

Tu, inimă de copil, tremurul ultim l-am păstrat în palma dreaptă.
Uite copil bălai, iubirea ta mă înveleşte. sânul silabiseşte numele tău pe litere. nu înţelege de ce laptele lui a prins cheaguri în nodurile simple ale plasei pescarului care îmi eşti şi-mi vei fi mereu, fulg de aripă frântă...
Tu, verde albastru crud, mă însoţeşti încă printre ciupercile zidurilor neînşeuate. Încă simt iubirea ta, copil cu ochii din cărbunele timpului netrăit.
Mă dori, copile, mă dori.
Uneori strig patima nătângului în creanga de alun. alteori îţi tac dorul... cântecul acela simplu cu care te adormeam.
Zâmbeai, gugurea,i apoi genele lungi acopereau strălucirea bucuriei sufletului meu. dar te aveam, copile, te aveam pe braţele astea inutile acum.
Doamne cât îmi este de dor, copile!
Învăţ să nu mai plâng, dar tot plâng.
Vezi tu, puiule, pământul ăsta încrucişează sensurile, notele, iese un amestec continuu de adevăr şi falsitate, de adevăr şi minciună, iar în cochiile părăsite zac beţi morţi, greierii câmpurilor de gânduri.
Puiule, pe pământul de acum, zâmbetul tău ar fi fost amanetat de generaţii întregi pentru un nod de gâlceavă.
Numai purtat sub aripile pescăruşilor ar fi putut rămâne neatins de furtunile de iluzii - otrava zilei, servită în ghetouri de lux în care mintea este regină, iar inima bate ca un deget de viaţă aruncat în tomberon, alături de tandreţe, prietenie şi alte chestiuni, declarate anexe ale bucuriei de a fi om.