sâmbătă, 29 iunie 2013

Gând de dimineaţă 29 iunie 2013

(cu bucurie ţie...)

"singurul adversar al omului de azi
este omul de ieri

mai sunt unii
dar omul de azi
e mai tare ca omul de ieri
chiar dacă mâine
omul de mâine
poate fi o excepţie..." - ymp


omul de azi încă rămâne statuie plină de fisuri
la zgomotele infernului trăit
cel de mâine va trece frontiera încorporând-o în sine sau mai bine
ignorând-o

*
ce înseamnă singurătatea fizică, greiere Mir
eşti fericit atât cât cauţi un umăr
pe care să-ţi laşi palma fierbinte a gândurilor bune
găseşti o umbră, uneori are contur, alteori nu
începi să răscoleşti timpul mort, vrei să-i dai şi să-i primeşti,
să-i cunoşti rătăcirile şi regăsirile, să o alini atât cât îţi este dat
totul începe în linişte
când vrei să te retragi umbra îşi deschide braţele
nu a îmbrăţişare
uită să-şi redeschidă pumnii
şi loveşte în vidul dintre tine şi ea
orb de singurătatea neasumată priveşti absent
cum vârfurile pumnilor îţi rănesc miezul cochiliei
nu te mai retragi
cauţi să înţelegi arcuirile braţelor umbrei
să le desenezi sau aspiri în tine
devii furtuna care îi conferă mişcarea aceea devenită la un moment dat haotică
chiar dacă între tine şi ea distanţa este infinită
accepţi eroarea apropierii tale şi mergi mai departe
atingi alt plan cu alte umbre, alţi pumni

întreb fără răgaz...

când mai ai vreme să prinzi planul în care umbrele au pumnii deschişi
orbirea e trecătoare
mai ai vreme să îmbrăţişezi plinul gol al propriei regăsiri

**
am privit mereu fascinată pensula, paleta de culori
nu am avut talent niciodată la desen,
de pictură nici nu îndrăznesc să vorbesc
în seara asta un om m-a încurajat
să-mi adun toate cele de trebuinţă
şi să pornesc pe drumul culorilor
mă gândesc cum ar fi să aştern când un vers, când o imagine
iar pe fundal să ascult muzică

piatra pasăre îmi ridică mereu privirea spre imaginea Părintelui Arsenie Boca
şi-mi regăseşte paşii în colbul cărărilor mănăstirii de la Prislop
atunci am poposit încărcată de griji
nu am reuşit să las greutatea din picioare la intrare
am mers până la peştera lui
ameţită de vuietul energiei de acolo
multă vreme am stat în acel spaţiu
pentru mine a fost ca un salt peste un timp dureros şi ascuţit
cu o mie de săbii
n-am ştiut şi nu ştiu nici acum de ce în inima mea exista vinovăţie
simţeam ochii de tunet şi fulger ai Părintelui cum mă înscriau în grafica măruntelor oi ale păstorului
păşteam şi încă pasc iarba amară
iar laptele prinde fierea în esenţa lui
urc şi cobor odată cu piatra pasăre treptele uceniciei între curtea largă în care aud mereu foşnetul izvorului
şi peştera Credinţei
gust apa libertăţii fiinţei apoi închid iar cercul
nu mai adorm. e semn bun
picioarele însă le simt tot grele
trebuie să-mi regăsesc în piatra pasăre paşii către mănăstirea din Prislop
să las genunchii pe pietrele de la mormântul Părintelui
şi să aud mai clar întrebările Sale
sunt surdă şi oarbă
pragul va fi trecut abia atunci...

***

eu râd acum
şi privesc ceaţa densă în care întrevăd
o ciocnire clară cu ariciul
greierele Mir nu-mi răspunde
sau dacă răspunde
tot sub semnul uimirii mă aşterne
rămân cuminte sub tulpina pufoasă
până trece ploaia
iar greierele, spirit liber de felul lui
va reuşi să-şi lase pentru un fragment mărunt de timp
antenele spre întrebarea mea

gânduri vechi şi noi deşiră firul de aţă din jurul inelarului strâmb
lacrima cerului încropeşte prânzul cuvântului
apoi răsfiră pe portativul celor 7 luni de rostiri
bucuria întâlnirii rare...
să ne fie lumină în inimi şi suflete
cât cerul ne vrea
"punct pe "i" "
şi
"punct din trupul lui "i" "


vineri, 28 iunie 2013

când nu mai cauţi (să te scarpini cu mâna dreaptă la urechea stângă şi invers)




În fabula lui Christopher Foster, "Corbul care a vorbit cu Dumnezeu", mama lui Joshua, corbul a cărui călătorie prin viaţă este descrisă aici, se numeşte Sam şi spune la un moment dat despre ea: " În timp ce se odihnea, fericită şi împăcată, în această stare de linişte interioară, Sam a avut o viziune. Ea a avut acces la viitor şi şi-a dat seama că tovarăşii ei, corbii, nu vor rămâne de-a pururi în starea limitată în care se complăceau acum."
Ui mamă! Ce bine ar fi să am şi eu o viziune în care să văd că oamenii nu se mai complac în starea în care se află acum. Din păcate nu mai cred decât în ceea ce pot palpa cu toate instrumentele pe care le deţin. Nu mai vreau să merg mai departe prin tunelurile altora, unele mult prea împopoţonate cu afişe mari pline de cuvinte-pietre învelite în poleială scârţâietoare, în greaţa unei delăsări totale sau mă rog, după “putirinţa” fiecăruia, aproape totale.
Ştiu că nu-mi va fi lesne să stau multă vreme să aud gândurile celorlalţi, materializate în pompoase citate, să văd gesturile de batere în piept cu cărămida, de zâmbetele superior afişate pe feţele pline de importanţa nonvalorii exprimate. Iertare Doamne că vorbesc aşa, dar pentru oameni e cazul să se trezească.
Să cauţi să te apropii de oameni, să-ţi exprimi prietenia prin fapte a devenit un gest nefiresc. Toţi sunt suspicioşi, toţi acceptă acţiunile tale benefice după care aruncă într-o deplină voioşie cu pietre sau devin tăcuţi după care se îndepărtează. Bun. Atunci ce cale poţi alege decât aceea de a rămâne ceea ce eşti, de a continua să sprijini pe cel aflat la necaz, pe cel care sub o formă sau alta urmăreşte calea urii pentru sine şi o revarsă aproape cu bucurie asupra celorlalţi, crezând că astfel scapă el de valul propriu de ură.
Nu. Nu mai cauţi. Prieteniile autentice, iubirea autentică vin firesc, precum o cascadă care curăţă şi vindecă profund cu toate cele ce te rănesc aparent. Rănile resimţite fizic prin sufocare apoi eliberare a respiraţiei sufletului, gândului, întregului în care te manifeşti, dezamăgirile urmate de recunoaşterea firească a propriilor determinări sunt unicul tratament care cutremură din temelii superficialitatea unei gândiri determinată de frica de singurătate fizică sufletească spirituală într-un prezent fără repere. Sistemul de coordonate a devenit acum un grafic cu infinite erori de calcul, de trasare a arcurilor, curbelor, spiralelor. Rămâi în centru şi priveşti. Când ai destul curaj te arunci dar păstrezi permanent în tine poziţia iniţială. Eşti liber să parcurgi geometriile negativului aşa cum eşti liber să urci dincolo de frontierele timpului către înalt. Viaţa nu e o geometrie ordonată şi mai ales nu e alcătuită din cuvintele sfinte luate din Biblie aşa cum sunt ele, aşternute cuminte şi mai ales cu-minte acolo. Pagini şi pagini, file şi file degetul le răsfiră pe portativul gândului tău, pescăruş cu aripile de multe ori frânte de neîncrederea în tine însuţi, în puterea ta de a iubi, în frumuseţea fără seamăn a inimii tale, a celulei gânditoare multiplicată în miezul de nucă pe care îl primeşti când începi să creşti sămânţă a iubirii materne în uterul protector.
Nu mai cauţi iubirea, cauţi frumuseţea ei şi îi respiri tainele rând pe rând, bătând tactul regăsirii clipă de clipă în trupul timpului încorsetat de limitele umanului. Îi înveţi mişcările dansului apoi reinventezi fiecare cuvânt, ritm, alcătuire materială care-ţi desenează uimitor de clar traseul de urmat spre bucuria deplină a fiinţei. Nu atingi bucuria decât pentru a-i degusta zborul. Atingi bucuria o singură dată cu vârful ochiului apoi păstrezi frântura pentru a o lăsa să prindă aripi reale şi nu de ceară între omoplaţii acum crispaţi în a aduna a acumula experienţele vieţii pământene.
Într-o rugă prelungă şi curată te desprinzi de arşiţa verilor nefireşti, apoi calci iarba primăverilor pentru ca în toamna sufletului să devii tu însuţi rod al zbaterilor utile inimii tale întru înflorirea florii vieţii. Iarna te aşterni ac de gheaţă în icebergul cuvântului apoi te laşi cioplit de gândul dintâi până la lunecare spre sus, mereu spre sus…


Când nu mai cauţi să te scarpini cu mâna dreaptă la urechea stângă şi invers, e semn că te-ai găsit între cele două urechi. Hohotul timpului tău va deveni simfonia relaxării şi a bucuriei, într-un ocean al nonvalorilor şi disperării, al tensiunilor şi vindecării limitate.

















Gând de dimineaţă 28 iunie 2013




se revarsă triunghiuri şi unghiuri de poduri
în slava cerului se aruncă gânduri
în piramide ne trecem secunde
ard ramuri de vise inimi circumscrise
păcăleli de cupe pumni frânţi de copii
adulţi între axe îngerii proscrişi
cad pe metereze libere alese
libertăţi de clovni gânduri rânduri fauni
şi păduri prea dese în iubiri culese
mâna Lui le ţese apoi le descoase
epigrame grase litere în straturi
lume-n zarzavaturi
un ghiveci anume creşte şi descreşte
grile file teste
lunecăm sunt creste cascadele cântă
surzi suntem în văi ascultăm un lacăt
închidem odăi

inimi de poveste pumni frânţi de copil
adult în mişcare stagnează zâmbind

când prin noi culoare ne va umple cerul
şi când dintr-o floare ne vom fi senin

saturat de umbre ulciorul e plin

picătura umbrei în plin o refuză
plânge râde strigă
în profund se-amuză rupe dintr-un pom
frunza albă simplă care-l lasă Om

şi-apoi...

se revarsă lutul printre sfere dense
desenez portrete în cuvinte lente

gândul viu aleargă ceruri sunt deschise

mi-e viaţa în graţii păsările sfinte
ciugulesc din frica de a fi un joc
tot ce e iubire cerc închis noroc

liber printre umbre alerg inutil
zbatere absurdă sunt polen pistil

trădarea mă arde minciuna mă strânge
chingi în zbor prea ude

aripile-mi strigă
le strâng ca-ntr-un joc

ce mai caut Doamne

nu mai stau pe loc

artist: Robert Parke-Harrison
http://samanthajeandixon.blogspot.ro/

 

profesorul meu c/-orbul




"Era de-acum un cântec ce mărgineşte marea. Tu vrei să-ţi povestesc. Eu vreau să privesc şi să ascult. Sunt obosit şi risipit." - ymp

(sursa: http://agonia.ro/index.php/personals/224343/Oglinda_ovală)


prin umbra corbului povestea se deschide
stânca surâde timpului
se transformă în nisipul plajei
de sub pasul pictorului

privesc prin ochiul peştelui
dialogul nenăscut
sau poate o idee născută între ţărmul tău
şi alt ţărm se pare prea tăcut

un hop deasupra apei
apoi salt în valul cel mai înalt

aştept o fărâmă de poveste
în care corbul orb
să lase iar pana
pe fila umedă a aşteptărilor

prea multe scoici în ochii mei şi ai tăi
grăbit mai aduci una

e poarta prin care
gândurile le filtrezi atent
cu migala pensulei celei mai fine
înainte de alunecare răsucire
apoi scuturare de culoare

porneşti de la albastru călătoria
te rătăceşti prin roşu
şi alb te aşterni
în darnica ta singurătate

dincolo de tăcere
multe cuvinte rostite mai mult aşternute
reconstituie gardul de stuf şi ploi marine
e pavăza inimii tale

surâzi apoi aud foşnetul lacrimilor
le ascunzi priceput
în buzunarul din dreapta
în stânga nu mai este loc demult
preaplinul răstoarnă
peste muchia superioară
fluidul valorilor
îi simt răcoarea şi fierbinţeala
cum cuprind alături de viaţă
viaţa gândului meu

nu uita că prin mine priveşte ascultă
aleargă prin ceruri
ochiul corbului copil

curiozitatea infinitului pentru finit
apoi curiozitatea orbului
care palpează asperităţile
descoperă împarte desparte clasifică
răstoarnă totul în bolul alchimic

şi pe el odată cu toate

răsucirea aripilor o singură dată
prinde înţelesurile reacţiilor
materiei amestecate
şi-şi continuă mişcarea
ca un metronom nesătul

profesorul meu corbul
e orbul cu ochii din flacăra nopţilor
şi zilelor de trezie

alambicată poveste în care nesomnul
îşi face loc adesea
corbul şi orbul
îşi aruncă velinţele gândului la baza piramidei

vârful strănută zdravăn
a recunoaştere
hohoteşte la final de poveste
pentru a o lua de la început
iar şi iar

acum priveşte prin mine ochiul corbului
şi întreabă
de ce atâtea scoici
între un tine vorbind tăcut cu calul
şi un mine care uneori turbează de nerăbdare
sub talpa goală
plină de nisip a prezentului
-----------------------------------
domnul profesor c/-orbul
îşi tot scutură fulgii de zbor şi dor
prin sufletul inima mintea mea
îi aştern bucuria de a fi şi prin mine sol
poate curând va alcătui solfegiul

(solfégiu - s.n. Mică piesă muzicală compusă pentru exerciții; exercițiu vocal fără cuvinte. [Pron. -giu. / < it. solfeggio, cf. fr. solfège])


tot cenuşă


 
te ridici de pe piatra ascuţită brusc
drept în faţa mea
te privesc râzi uşor
asculţi ultimul album scos dintre ulucile gardurilor din idei depăşite
sunetele merg gândurile curg
nimic nou pe frontul de est
pe cel din vest se aruncă grenade mărunte din lava vulcanului în aşteptare
nu mai vorbeşti
începi un alt dialog-monolog cu păsări mai rare
eu mă întorc spre tine
faţa mea înnegreşte locul
ochii încep să-mi lucească ciudat
apoi piere lumina aceea colţuroasă
învăţ să tac atunci când tu redescoperi dialogul între un ţărm şi un alt ţărm
de pe care vei primi o mie de litere şi un punct
sau câteva zâmbete rostogolite pe stradela cu multe umbre
las paranteza deschisă
apoi o acoladă îmi închide demonstraţia tremurând în bucla elegantă pentru nimic
bucuria finalurilor în care instrumentele sunt dezacordate mă umple de cenuşă
nobilă ce-i drept

între noi tăcerea îmi şopteşte că tot cenuşă este



Profesorul meu c/-orbul (filă de jurnal)



să calci pe apă nu-i lucru mare, când vrei să ajungi la capătul unei călătorii pe care ai construit-o pas cu pas cu mintea în palmă şi corbul deasupra ta rostind vorba Domnului şi nu a omului pierdut între nimic şi prea mult pentru el. am privit ieri, privesc şi azi cum se ridică piramidele de visuri din apă, nisip, scoici, zboruri, şei de murgi neînşeuaţi, vorbăreţi sau tăcuţi. îmi plac poveştile şi le ridic velinţele când ultimul val îmi atinge vârful inimii. când nu pot dormi, mă ascund în ele, în poveştile fără început şi fără sfârşit. privesc miezul acela de foc al înţelepciunii. acum corbul îşi strânge aripile deasupra mea şi-mi spune a şaptea oară noapte bună. îl privesc, râd şi-l întreb de ce glumeşte mereu cu mine. eşti prea tristă îmi spune el şi îi dau dreptate. ar fi prea mult să cer Domnului un prieten corb, să-mi readune gândurile într-un singur croncănit apoi, să poarte totul deasupra apei şi să arunce deodată totul, să se întoarcă luând de pe vapor colacul de salvare al versului nescris, al poveştii încă flacără nenăscută, al înţelepciunii abia conturate pe marginea unui dialog uneori monolog îndelung cântat preluat de scoicile spectatori, să mi le arate pe toate în luciul ochilor lui şi-apoi să uit să nu mai râd. la final, perlele ar începe dansul rostogolirii printre idealuri, printre piepturi scoase în evidenţă, printre cântecele cocoşilor... bucuria îmi va fi atunci legitimă. când nu voi mai căuta bucuria, abia atunci îmi va fi liman iar eu, ei, aproape rotund, numai bun de presărat sideful liniştii pe el.
să calci pe apă nu-i lucru mare când practici o viaţă întreagă călcarea apăsată a sufletelor. e o schimbare simplă de tactică. încărcare -reîncărcare cu energii diferite şi-apoi desenarea lor într-un fel altfel, pe pânza interioară a propriilor manifestări de moment.
să zbori deasupra apei, să atingi infinitului glasul şi apoi să-l conturezi în cărbunele codului tău, este cel mai înalt strigăt al bucuriei de a fi viu, după o rugă prelung rostită, nescrisă ochilor gândurilor altor c...orbi. apoi, să te întorci cu un croncănit suav spre inima celui/celei iubit/iubite şi hohotul tău curat reumanizat să încânte Ochiul Cerului.
să calci pe aer cu hohotul inimii în ecou este înflorirea deplină a unghiului orb din inima unui c- orb...

joi, 27 iunie 2013

de şapte ori prin unu

tu unde

când alţii râdeau zvâcnetului pietrelor aruncate
pietrelor ucigaşe de fluturi de flori de gânduri curate

tu unde

ne-am regăsit pe falezele cuvântului
când ai prins în pumni fini piatra
aproape de tâmpla oarbei care eram şi încă sunt
uite
abia am întredeschis pleoapele
şi în ceata cuvintelor mă pierd adeseori întrebând aerul

tu unde

printre dureri şi bucurii păşeai
când în mine mureau dimineţile şi căldura cuvintelor

tu unde
... erai pictor al rugilor dorului
bucuriile şi tristeţile le auzeam de pe un portativ nevăzut

tu unde...
orbul corb al zborului printre cruci veşnic vii
cântai timpului îngemănarea
în alunecarea pe curburile aspre - blânde ale infinitului

tu unde

şi ei
unde cântecul îl dăruiau pietrelor ascuţite
câinii tăi
unde cu tine alergau în căutarea zorilor

cuprinde-mă în tropotul blândeţii tale
voi răspunde cu bucurie bucuriei
dincolo de cuvânt
oriunde oricând

tu unde

de şapte ori prin unu ai trecut prin lumea mea
plină de trepte fără scări
şi când prin unde
sub aripa cuvântului tău m-ai adunat să plâng
în pumnul plin de seminţele dorului
de a râde prinsă în hohotului unui copil



creier în cleşte




simt creierul prins ca într-un cleşte
înghesuit în vasul comun al câinilor de pripas
îl adulmecă latră râd
bancurile se nasc instant
râd şi eu
ridic din praf trăirile cumulându-le
le adulmec frica uneori

mă strigă marele alb mârâie când îl ating
îl întreb ce iz are creierul de insomniac
în gura căruia se mişcă o latură a unei măsele
doare sâcâie
locul fiinţelor dragi rămâne gol
îl privesc prin tubulatura orgii
e o cruce albă goală
scrisul e ilizbil
măsurile se schimbă
fug cu creierul meu prins strâns în cleşti
nu mai râd
stau pe o piatră şi-mi cânt legănarea legănărilor
într-un anotimp ciudat numit
vară a tuturor posibilităţilor

pe scara reconstruită de tine urc
pe primele trepte ale regăsirii
mă îngrozeşte variaţia de temperatură
lipsa acută de calm

geometriile aerului uneori se rănesc singure
le las le privesc
stau nemişcată
au logica lor

filmele gândurilor tale sunt salvate de la înec
valuri mari le păşteau pe câmpul furiilor inutile
aştept liniştea te simt

creierul îmi rămâne sub boturile curioase
ale câinilor vagabonzi
mârâie marele alb şi eu cu el

ce facem cu cleştele

AMB 26 iunie 2013


corb şi orb



pământ şi cuvânt simt în aer
coboară corbul
aripile i se apropie
ochii prind lucirea stranie a gândului dintâi
lasă o pană într-un bol cu fulgere vii

stinse
readuc somnul de un veac al pasului coborâtor
pe scara valorilor uitate

corb cu corb mă adun între a fi orb şi somn
cu inima în primul pas al trezviei
şi ultima răsuflare a înţelepciunii abia conturate

rotund las ciobul de umbre să-mi umple ciocul
joc puzzle cu oglinzile aruncate de Domnul
printre cruci

pe panta verbului coboară nălucile iubirii
învelesc statuile gândurilor adormite pentru un nou veac
în care timpul
îşi pierde rând pe rând velinţele într-un pumn de seminţe albe

pământ şi cuvânt simt în aer
corbul îşi deschide aripile
ochii lui prind flacăra vie a depărtărilor
pe pământ oglinda rămâne mată


 

luni, 24 iunie 2013

când nu mai cauţi (superficialitatea, minciuna, falsitatea)



am lipsit la lecţia urii. recunosc. am chiulit. am lipsit la lecţia falsităţii. recunosc am chiulit.
aştept recomandări pentru a găsi poarta de intrare către ele, nu pentru a le învăţa micimea şi mizeria  ci pentru a le cunoaşte şi a şti cum să mă feresc de ele atunci când mă ating sub vreo formă sau alta.

culmea este că în anii care au urmat plecării la Domnul a băieţilor mei am avut "onoarea" să mi se deschidă aceste porţi uriaşe, dense , greoaie, inutile mie în ceea ce căutam şi caut, inutile umanului sau poate utile în direcţia autoapărării păsării de aur ascunsă în faldurile sufletului şi a unei inimi curate, neatinsă de urâtul făcut şi nu născut al existenţei.

când nu mai cauţi jocul absurd de-a alergarea printre pilonii podului nonvalorilor începi să simţi acut singurătatea. şocul e puternic la prima coliziune dintre tâmpla înfierbântată în căutarea unui răsărit autentic şi cel din fotografiile prelucrate cu tot felul de programe specifice. simţi presiunea însingurării, ai impresia că lumea nu te mai vrea, te alungă obsesiv chiar dacă îţi acceptă gândurile curate sau petele de culoare aşternute pe pânze sau formele ieşite din mâna ta sau armoniile în sunet care zbucnesc din fiinţa ta, regăsindu-se în pauzele dintre două înjurături, două vorbe negândite sau gândite profund cu rănile existente în subconştientul lor, confundându-te cu acele cauze şi cauzatori ale lor, în toate aceste daruri simple ale tale.

râd că-mi fuge gândul la vorba: "ţara te vrea prost". eu nu mă vreau aşa şi e destul.

multă vreme am crezut că oamenii, toţi, fără deosebire în vreo direcţie banală care-i tot împarte şi-i desparte, îi tot clasifică şi apoi începe jocul sus - jos pe nivele, cu tastele ironiei inutile, cu injuriile zilnice care au devenit limbaj firesc pentru mulţi, nefiind conştienţi cât de intens se intoxică "îngurgitând" energia aceea bolnavă a cuvintelor de slabă valoare energetică, cât de mult coboară pe scara propriei evoluţii sufleteşti şi spirituale, sunt curaţi, cinstiţi, pot fi sinceri şi pot deveni în timp, fiecare după gradul lor de adaptabilitate în direcţia comunicării.

am trăit 14 ani alături de două minuni ale Domnului. unul a vrut să rămână doar 11 ani, celălalt a mai rezistat dorului de fratele lui încă trei ani apoi a plecat. am fost fericită şi cu atât. acum le înţeleg plecarea grăbită dar nu o pot accepta decât mental, raţional. asta e. tot din pământ sunt, tot din carne şi oase, şi bucata asta de carne de mamă urlă când şi când după ei, ca o lupoaică turbată de dor. în toţi acei ani am căutat să-i cunosc, să mă cunoască, să putem comunica, să ne fim aproape infinit lângă infinit în ambele goluri ale infinitului neinventat şi pe arcurile lui lunecoase. am fost. au răspuns curat, profund, intens. în toată acea perioadă am fost izolată aproape complet de restul lumii. când eram cu ei nu mai exista nimic în jur în afara părinţilor mei a familiei din cercul restrâns al durerii şi bucuriei în care mă manifestam.

am avut parte atunci de atâta lumină, bucurie, manifestare a credinţei din partea celor doi pui ai mei încât mai departe, n-aş fi putut nicicând crede că mă voi lovi de cele rele ale micimii umanului.

au urmat după 2006 patru ani în care am avut bucuria să întâlnesc mai mult fiinţe curate sufleteşte, dornice de evoluţie, fiinţe cu care puteam vorbi oricând deschis fără a fi impregnată de urât. atunci am început să merg mai intens pe calea adevărului, a iubirii, a prieteniei, toate autentice, profunde. tot atunci am primit informaţiile de care aveam nevoie  pentru a-mi explica fragmente din toate cele ce au trecut peste mine, prin mine, fără a fabula, fără a mă umple de "praf de putirinţă", cum se face extrem de intens tot timpul. ştiu că este greu să cerni între informaţia cu mesaj subliminal negativ pentru evoluţia ta spirituală, sufletească şi cele autentice, curate, neatinse de demonul dorinţei de dominare a minţii, sufletului, creierului uman. am început să primesc lumina albă strălucitoare şi toate celelalte derivate ale bucuriei de a fi, de a fi Om.

totul a început să degenereze odată cu încercările mele de a descoperi izvoare de informaţie din ce în ce mai largi în albia lor. au început să curgă fluvii întregi. m-am speriat. nu mai ştiam cum să le cern, cum să le ordonez, cum să le absorb numai pe cele benefice mie. odată cu ele au început să se înteţească întâlnirile karmice dure. intram în grupuri karmice bolnave, murdare, pline de lupte inutile, lupte care nu erau ale mele pentru simplu fapt că eu nu căutam ceea ce căutau acele suflete răvăşite de ură, de frică, de complexe autentice sau contrafăcute, de falsitate. ceva mai târziu, şi mulţumesc Domnului pentru revelaţia din acele momente, am înţeles că sunt liberă să ies, să mă eliberez de karma acelor grupuri, de karma acelor fiinţe. şi am făcut acest lucru cu orice risc pentru a nu pierde paşii deja făcuţi spre curăţie, vindecare sufletească, mentală, spirituală.

am cedat mult şi multe, m-am rătăcit de multe ori printre fiare umane. pe de o parte regret că mi-am rănit sufletul, că l-am călcat în picioare, pe de altă parte sunt bucuroasă că am avut puterea să mă eliberez la vreme din toate. şi mulţumesc de infinite ori Domnului că mi-a trimis soli buni, curaţi, puternici care mi-au fost mereu aproape sau nu mereu, atât cât le-a fost dat să-mi fie aproape.

am cunoscut ce înseamnă fiara umană plină de ură, de minciună. am cunoscut ce înseamnă acţiunile ei în a distruge tot ce-i iese în cale pentru ca în final, să se autodistrugă. nu spun mai multe despre acest pasaj al vieţii mele. o voi spune în altă filă dacă voi avea puterea să o fac vreodată. nu eram şi nu am fost crezută decât de cei ce s-au lovit la rându-le de ea şi mai ales când au cunoscut-o după ce şi-a dat jos masca de fiinţă bonomă, elegantă în cuvinte seci, reci, pline ură dincolo de învelişul vizibil.

unde te poţi ascunde când vrei să rămâi ceea ce eşti, fiinţa plină de bucuria dăruirii, plină de iubire, de căldură. unde te poţi ascunde când ai trăit 14 ani alături de doi magi ai iubirii, frumuseţii interioare revărsate în fiecare gest, în fiecare privire, în fiecare îmbrăţişare a braţelor chinuite de o afecţiune tulburător de parşivă, de complicată, de distrugătoare a corpului uman? unde te poţi ascunde atunci când ai învăţat ce înseamnă iubirea manifestată prin privirea clară, prin zâmbetul curat, cristal al ochilor, când ai învăţat ce înseamnă comunicarea profundă  fără cuvinte, doar prin gângurit, prin încercarea fără finalizare a rostirii cuvintelor, intuind doar, ceea ce vor să exprime prin sunet, iubirea manifestată prin lumina pe care o emani, prin lumina pe care o transmiţi învelind trupul, sufletul, inima, spiritul celui pe care nu-l poţi atinge pentru că Domnul aşa a vrut să fii: un contur plin de miez parfumat, cald, tandru şi un contur de o frumuseţe rară sau în alte cazuri inestetică dar plină de acea frumuseţe interioară. 
am găsit un ascunziş perfect de perfectibil (râd) după mintea mea netulburată de şocul pierderii lor, în scris. firesc ar fi să nu mai caut niciodată, nicăieri iubire din simplu fapt că ceea ce am primit în acei ani nu poate fi egalat de iubirea falsă, de prietenia falsă, de gesturi pline de falsitate, de o comunicare atât de redusă încât uneori îmi vine să urlu de singurătate, chiar dacă în acel moment comunic prin scris sau verbal cu un om sau cu mai mulţi oameni. şi uite că merg înainte precum un bou în jug şi repet la nesfârşit inutila căutare în exterior a ceea ce este atât de bine înrădăcinat în piatra din care strig uneori la mine, la lume, că exist.
e dureros ce spun şi-mi cer iertare celor ce ştiu să iubească, să exprime harul prin darul înalt al prieteniei prin cuvânt, prin gestică, prin toate instrumentele comunicării. nu-i amestec aici. ei sunt pietrele preţioase ale salbei bucuriei mele de a fi.


totuşi...unde te poţi ascunde când doare urâtul, când singurătatea muşcă flămândă şi setoasă din frumuseţea inimii tale, din carnea fragedă a sufletului fulgerată de ura celorlalte fiinţe chiar dacă tu reverşi asupra lor seva şi esenţa miezului cald, pe care de multe ori uiţi să-l ascunzi în adâncurile fiinţei şi alegi să rişti răni profunde pentru un cuvânt bun, pentru un sunet al unei voci calde. şi Doamne cât uiţi atunci să mai închizi poarta albastră pentru a te izola o fracţiune de timp de furtuni, fulgere, ticăloşia în stare pură care zace în om, în oameni... unde?
tata are o vorbă prin care, rostită cu vocea dumnealui caldă şi aspră totodată, de multe ori m-a scos din fuga asta nebună de urât: "măi fătucă bleagă, tu eşti aşa cum eşti şi dacă vrei să rămâi aşa cum eşti, e tot ceea ce contează. uită-te la mine! am ajuns la vârsta asta şi sunt ceea ce sunt pentru că am devenit surd, orb, mut sau nu (multe lucruri nu le rabd şi nu le voi răbda), atunci când am întâlnit măgari şi măgăriile lor. " şi-atunci revin şi mă întreb pe mine însămi: de ce oare nu am învăţat lecţia cu non aruncarea mărgăritarelor dinaintea...
când s-o termina comoara poate atunci voi înceta. cine ştie!



















duminică, 23 iunie 2013

când nu mai cauţi (furia, orgoliul)




furia ştiu că este în parte reacţia necontrolată a egoului, pe de altă parte o formă de protecţie mentală, în momentul oricărui şoc. a o lăsa mai mult decât trebuie să cânte şi accentuarea orgoliului nu duce/duc la nimic bun.
destul de întins ţărmul şi-apoi aria bucuriei răsună peste tot când îţi recunoşti slăbiciunile. a ierta un prieten când ştii cât de lovit de soartă este nu-i greu nici uşor când şi tu eşti în aşteptarea altor praguri de durere necreată de orgoliul mereu ca un cocoş când se urcă pe gard să dea deşteptarea. iau totul de la capăt.
cineva îmi aruncă un capăt de aţă şi merg şi merg... uneori alerg râzând de jocul năstruşnic alteori uit să nu mă înfurii precum câinele când osul şi-l mişcă singur cu lăbuţa din spate tot vrând să semene cu un Napoleon cu blană: ros şi scărpinat sincron.
orgoliul este oxigenul, nelipsit vieţii pământene. practic nu există oameni fără o doză de orgoliu mai mare sau mică iar o valoare negativă a orgoliului e semn că fiinţa e moartă. dacă ar fi să privim metaforic valoarea negativă a orgoliului, aş spune că acea fiinţă este moartă pe dinăuntru. aşa accept acea valoare, altfel nu. orgoliul este simbolul dualităţii de pe pământ. nu-mi spuneţi de unicitate că râd cu lacrimi şi ridic la rang de banc al zilei orice afirmaţie legată de acest subiect.
tot ce leagă corpul uman are forma crucii. fără acea proteină (laminina) nu există mişcarea, unitatea sistemelor organismului viu, organele nu funcţionează pentru că muşchii lor şi ai întregului corp fizic uman şi animal sunt simple adaosuri estetice într-o cavitate. şi de la corpul uman pornind sau de la elementele naturii, toate, dar absolut toate cele vii sau nu conţin în structura lor crucea. cum crucea are două elemente structurale, să mă ierte Domnul...de unde unicitate?
da...revin la ideea care a declanşat scrierea acestui şirag de gânduri rânduri...
a ierta un prieten când te loveşte, lovindu-se, e uşor, atunci când îţi recunoşti construcţiile ridicate în ani de zile sau mai corect spus începi să le vezi scheletele şi mai târziu le palpezi cu sufletul inima mintea. nu mai am ce ridica acum. poate umbra să o întăresc la "turnul din fragilităţi" să-i cern binele de lesturi. să nu uit să scot acoperişul. n-are rost să mă ascund să mă protejez de fulgere de tunete de furtuni. Domnul le naşte disipă transformă în bucurii daruri aparent mărunte. numai să le pot trăi...bucuriile ...fără să mai întunec finalurile să învăţ să văd începuturile iar şi iar ca pe răsărituri şi apusuri. poate mă apuc să le pictez sau măcar desenez ca un copil, cu creionul pe hârtie apoi să le las mişcarea cât mai vie. coli sunt, ele sunt, eu sunt, mişcarea este. vie să fiu în clipa naşterii punctului.
nu e greu să ierţi un prieten când eşti aproape punct cu punct trăire din trăire din trăirile lui şi-apoi de câte ori tu nu a i fost furtună sau fulger sau tunet într-un pahar cu apă de câte ori.
cu bucurie şi lumină să fie zilele sfinte, întru regăsire în liniştea şi înţelepciunea inimii!



Senin


ai lăsat...


acţiune

clădesc turnul slăbiciunilor mele
pentru castelul cuvintelor de nisip
în lunecarea
aripilor păsărilor mărunte

împreună cu iarba
mă aştern sub talpa destinului
şi a pasului animalelor de pradă
într-o vânătoare a închipuitelor lupte
ale orgoliilor

ridic tulpini de viaţă
în otrava minciunilor umanului
mă rostogolesc sul de pânză
pentru noul tablou al declaraţiilor seci

turnul rămâne
în scoica unei cunoaşteri
dusă până la
limita vocabularului uman
îl rătăcesc într-o filă
merg mai departe
cu inima sufletul
şi mintea adormită
retrezită
la limanul unui timp al noului

reclădesc pe piatra din colţul valorilor
veşnic vii
coşul de fum din care darurile vin

niciodată nu se deschid
se decodifică atent trăindu-le
 ----------------------------
T.O.A: "Ne decodificăm la limanul unui nou anotimp...cu inima şi sufletul bolnav păzim amintirile preţioase...câştigăm timp, câştigăm coroana de măslin?"
 AM: ne câştigăm recâştigăm pe noi înşine pentru noi, nimic altceva. şi e mult dacă reuşim. suntem unicele daruri nouă date de Domnul. restul e cancan.

sâmbătă, 22 iunie 2013

când nu mai cauţi (altă zi)




continui spunând că acea fragmentare pe care o simt este retrăirea începutului de drum în care am încercat, încerc şi merg mai departe, în a înţelege de ce simţeam şi încă simt (acum mult atenuat) un gol imens în holul care sunt: trup suflet spirit inimă. trei ani de zile mi-au trebuit să trăiesc intens să văd şi să analizez prăpastia dintre trup şi spirit şi o fărâmă din cauzele ruperii, fragmentării.
plusuri şi minusuri dense...torsiuni generate de frica de a fi rănită, de a fi părăsită, de a fi jumătate de fiinţă în ochii celor pe care-i iubesc cu toată fiinţa.
iubirea spirituală dintre oameni o văd posibilă din clipa în care reîncepi să te priveşti cu ochii larg deschişi (eu mai am până reuşesc, aşa cum mulţi mai au paşi pe cale de urmat pentru a împlini rodul bucuriei regăsirii) şi să-ţi spui şi mai ales să te auzi spunând în tăcere: sunt.
mă întreb, de ce atâta durere arsă în cupa nevoilor pentru a realiza că poţi iubi profund altă fiinţă umană fără atingere materială, fără gesturi mai mult sau mai puţin plăcute de celălalt, ceilalţi, fără zgomote inutile, fără nevoia absurdă de a poseda, când ai totul în bolul trăirilor curate care stă cuminte neatins între tine şi acea fiinţă. de ce iubire trupească înainte de a atinge iubirea profund sufletească şi pe cea spirituală. e atâta bucurie într-un cuvânt într-o pată de culoare într-un sunet dăruite din plin în care celălalt revarsă lumina sa, căldura sa, tandreţea sa, încât întâlnirea materială poate bloca totul într-o secundă şi asta în cazul în care cealaltă fiinţă ori este deja blocată de cauze pământene, ori în tine se trezesc nevoile estetice vizavi de materia în care sunt învelite sufletul inima spiritul ei sau alte lucruri absolut mărunte. nu mă împotrivesc firescului lucrării Sale.
încerc să înţeleg de ce atâta chin pentru oameni pentru a ajunge la arcul de curcubeu pe care-l au de împlinit până în fracţiunea de timp în care întâlnesc mâinile care prind în cupa lor celălalt capăt. ne jucăm cu zmeie de aer fiecare ţinând un mosor în pumni şi când zmeiele se întâlnesc devin unul singur sub arcul de curcubeu cu bucurie protejat de Domnul? aceasta să fie Casa zmeielor? casa asta o ridicăm o viaţă întreagă şi mai departe în zborul nostru înfricoşat prin existenţa pământeană şi mai departe în întunericul universului sub pavăza Tatălui a Sfântului Duh şi a Fiului?
completez spusa: "Alegerea iniţială nu va fi niciodată urmată de despărţire, ci numai de sublimarea atemporală a iubirii." cu: "... desăvârsirea nu se câstigă prin refuzul experienţei terestre, ci dimpotrivă, prin asumarea acesteia." - se vrea a fi un răspuns la frământările mele dar incomplet, tocmai pentru acele furtuni interioare blocaje generate de exterior, de legile scrise şi nescrise ale materialului fiinţei umane şi bineînţeles de cele autogenerate de fiinţă sieşi.

o fracţiune de răspuns dacă nu cumva întreg răspunsul îl regăsesc aici: "În incinta sanctuarului de la Nemi se înălţa un arbore, din care nu era îngăduit să se rupă nici o ramură." - James George Frazer

călătoria continuă...