duminică, 21 decembrie 2014

daruri pentru a nu muri


să mă înclin în faţa nenăscutului din mine
sau să-l las să-mi cânte acel ceva doinit
acel ceva în care sămânţa scapără ca o scânteie 
sau fărâmă de granit
la răsăritul ultimei litere din numele meu
e-chilibru e-go entorsă a cuvântului sunt
înainte de rostire
toate fibrele cuvântului se răzvrătesc
îmi declamă libertatea
pe care nu am câştigat-o
născându-mă în ciurul Domnului
odată cu prima granulă potrivită e-liberării
poate am câştigat sămânţa de muştar
din adevărul acela neatins de mintea mea năucă
dar spune-mi, prietene Leandru Andru,
să mă înclin în faţa nenăscutului din mine
sau să strănut zdravăn
când pasul următor îl desenez
pe piatra cubicelor principii umane
râd şi mă încrunt fără să-mi dau seama că de fapt
totul se amestecă într-o lacrimă
unii spun că este rotundă parfumată sărată limpede
eu spun că este ovală ca pământul
ca oul din care toate răbufnesc
în sfera libertăţii neasumate
Leandru Andru,
să mă înclin sau să adorm între un deal şi altul
rostind tăcerea cu glas neutru
un el şi o ea armonizaţi în spaţiul îngust
dintre o linie orizontală şi alta curbă
umplându-l cu visele
pe care nici Domnul nu le împlineşte niciodată
le dăruie-n forme de gând sau ni le dăruim de sărbători
în fond daruri oferite speranţei pentru a nu muri
Anne Marie Bejliu, 8 decembrie 2014

colindele oaselor


să-mi laşi o urmă din tine când vei arde
cenuşa imperiului tău este caldă încă
şi dintre toate animalele din umbrele uitate
pe gardul principiilor a rămas tigrul
mă inspiră îl inspir mâncăm aceleaşi litere
înghiţim aceeaşi otravă iernatică
filele impregnate de gânduri
umplu vadul de litere cu încercări
le număr împreună cu el apoi
fragment cu fragment ne mâncăm unul pe altul
pentru un poem cât mai lung
la final punctul aşterne pe oasele rămase
căciula roşie cu ciucure alb
anunţ clar al unui dar promis retrimis neadmis
pe traiectoria pe care un tigru şi un om au alergat
sau aleargă încă după umbre
sărbătorim sărbătorim sărbătorim
chelălăim colindele căderii
apoi visăm înălţarea
tu cânţi din oasele mele eu din oasele tale
sătui de schimbul de replici banale
când mai trăim nu contează
colindăm...
Anne Marie Bejliu, 14 decembrie 2014

şi luna, Doamne, şi luna


tot mai des se întâmplă ceva în inima sferelor de soare
ceva îşi lasă umbra în centrul de foc al cuvintelor
născute sau nenăscute
aprinderi zac în fundul oceanelor de gânduri
iar tu îmi rosteşti şoptit poveşti
despre jucăriile de pluş care cântă
uşile se deschid ca un văl de sărbătoare
în jocul copilului nostalgie sau naşterea unui alt joc
văd în ochiul de lac în care trupul firav mic se oglindeşte
îi privesc aplecarea şi îngenunchez
până când strigătul pruncului orb se va auzi iar şi iar
în carnea adultului pentru încă o renaştere
a filei a noua a lui septembrie
deocamdată scârţâie fereastra Crăciunului
am luat câteva cuie şi privesc afară crengile brazilor înalţi
poate se vor împodobi cu încă o zăpadă, Doamne,
poate se vor împodobi
şi luna, Doamne, şi luna...
mica balerină mă urmăreşte. ochiul se umple de ea
de înălţarea pe poantele cât un vârf de lance
a adevărului jocului pierdut cândva când
am început să învăţ a-L iubi prin om
absorbind absintul şi frica
spre Tine, Doamne absorbind
curajul de a fi... om
Anne Marie Bejliu, 16 decembrie 2014

lumea a treia a umanităţii


brazii ne ascultă tânguirile
prelungesc o clipă ecoul
apoi lasă acele să pătrundă 
în inima durerii
a lor a noastră a cerului când
între oameni furia devine mângâiere
injuria devine cuvânt blând
dincolo de ele ce mai rămâne
căderea aripilor când în uterul mamei
un mugur îşi aşteaptă viaţa
primeşte moartea ca dar de Crăciun
între două cuvinte rostite tăios
şi două aplauze pentru nimic
brazii s-au înălţat
în vârful lor soarele
lasă răsăritul să le umple vârful cu unica veste
nu s-a născut. a murit pământul în care
un suflet ridica în noi
cuvântul dintâi şi ultim al înălţării omului
va trăi dincolo de hotarele
lumii a treia a umanităţii
cea de azi
de câte ori să mai moară aripi şi oameni în zbor
în plin avânt al urâtului uman
al uitării frumosului
între hotarele lumii a treia a umanităţii
cea de azi
Anne Marie Bejliu, 17 decembrie 2014

triunghi la dospit


înghesuit într-o idee
poetul lacrima o lasă oval
în cuvânt
Iisus îl priveşte
din sculptura în care
răstignit este
încovoiat îngenunchiat
în viziunea artistului
cu palma la gură şi sufletul plin
de aşchiile Crucii Lui
eliberat într-o idee
artistul lasă trupul să se destindă
tot răstignit
răstignire moarte Înviere
şi mereu mereu Naştere renaştere
două oglinzi triunghiul
şi-l lasă să dospească
între a fi şi a iubi sau a iubi şi a fi
cine mai ştie?
Anne Marie Bejliu, 17 decembrie 2014

pereche de poveri


mă ridic pe două poveri
una-mi sunt eu
cealaltă tot eu
pe prima o las în urmă
ca pe o ofrandă plictiselii Lui
de a-mi păstra
harta paşilor greşiţi
curând mă voi lăsa
cu totul în urmă
poverile se vor contopi
sau vor refuza
pentru a desăvârşi tabloul
iertărilor suprapuse
în paturile procustiene
călcâi pe călcâi
se va ridica alt drum
răspunderea rezistenţei structurii
nu mai ştiu
dacă îmi aparţine sau nu
nu mai întreb
în faţa mea să se deschidă
apoi pornesc pe el
ca o lăcustă frântă
între a mă bucura
şi a-mi ridica la rang de eşec
reuşita de a nu fi ceea ce sunt
Anne Marie Bejliu, 17 decembrie 2014

parte din lira unui copac


fiecare din rădăcinile copacului
încântă pământul cu lira sa invizibilă
într-un labirint
acolo
umbrele nu încap
acolo
numai inelele vibrează
păstrează mişcarea
răsucirea
răscolirea rotundă a gândului
până când cuvântul cuvintele
se nasc ţâşnesc sevă
ca un liman al aşteptărilor omului
se întâmplă adesea
să-mi lase urma lor
în adâncul palmei sau al braţelor
când îl îmbrăţişez
mi-am dorit şi-mi doresc să fiu
parte din lira unui copac
primăvara
când voi fi
îi voi urma acordurile
prinsă fiind
în alchimia propriei fiinţe
chiar de nu voi mai fi
pământ sau lemn
sau foc sau apă sau aer
poate simplă picătură de metal
(de va fi aceasta Voia Lui)
în vârtejul timpului
despre care se şopteşte
că nu există
Anne Marie Bejliu, 17 decembrie 2014

pe plan înclinat


mă întreabă zidul cum mă simt
tac. îl tai îl mestec după o rumegare prelungă
îi înghit consistenţa. mă prefac sătulă
la mijloc de noapte constat saturaţia reală
transpir. emotivă eram. nu mai sunt
din când în când sunt
atunci merg ca pe un plan permanent înclinat
ce este permanenţa de fapt
dacă se şopteşte mereu că timpul nu există
deasupra mea numai cerul rămâne neatins
pe El îl ating îl atingem constant fără să ştim
nu ţipă nu loveşte. pur şi simplu
ne transformă braţele în mecanisme inutile
apoi le întoarce şi iar şi iar...stop
peste mine cad tavanele poeţilor
al meu a ajuns podea sau a rămas podea
nu caut certitudini. uit mereu "r"-ul. pare firesc
rămân ce-ti-tu-dini
vin ele la mine să-şi dizolve mândria
apoi dispar.
nimicul tot nimic rămâne
Anne Marie Bejliu, 17 decembrie 2014

oarbă


ca un copil de piatră
se ridică visul
îl ating tace. nu-l ating. tace
de câte ori se zbate conul
prin umbrele prezentului
îl aud
în faţă zid în spate zid
singura cale liberă pare a fi răsăritul
sau chiar este
încă sunt oarbă, Doamne, încă sunt
Anne Marie Bejliu, 18 decembrie 2014

optimista are destule cărămizi


nu te las de izbelişte -
îmi spui mereu Andru Leandru
filele cresc se aranjează aproape singure
pe raftul încercărilor
tu zâmbeşti
undeva în spatele lor
poveştile cresc
şi unde să mai încapă renunţarea
când în iarnă ridic greutăţi neştiute până acum
cunoscute numai Lui
pasul meu este viu mereu mai viu
scapătă un călcâi
altul o ia la vale. caută lăcaşul fragil
în care piatra de lună tace
aştept un nou răsărit de lună plină
să-mi urlu amarul şi cântecul
lupii şi ei aşteaptă
totul se umple cu zăpezile gândului răsucit
pe altarele ridicate simplu de viaţă
nici nu le văd prăbuşirea
nu mă lasă visătoarea din mine să cad
sau optimista
are destule cărămizi să aştearnă în urmă
şi totuşi
nu întorc nici capul nici trunchiul
umărul stâng o clipă tremură
şi aşteaptă...
Anne Marie Bejliu, 18 decembrie 2014

au uitat să anunţe naşterea


am crescut şi simt asta
în fiecare sfert de lună urlândă
după mângâierile timpului 
în care mă ascund om
pasăre am uitat să fiu
văd printre priviri de orb
cum drumul
se lungeşte se scurtează
totul sare într-un paradox
al tăcerilor uitate sub talpa oarbei
Domnul mă scutură uşor
de fiecare dată când
mă adâncesc în căderi
gânduri explorează sunetul
timpanele fisura şi-o lărgesc
primesc în mine nou născutul
şi nenăscutul
creşte uterul cuvântului
la anul
care pare nou în vechimea lui
văd cum mă întorc
la veninul şarpelui îndoielii
privesc acum ţintă oul cuvintelor
aştept reptila pui să iasă
văd naşterea ei ca pe o renaştere
om ce sunt!
cum lovesc coaja oului
ovalul îşi ascunde pereţii
rămân zidurile albe
ale reptilelor nenăscute
aşteptare în aşteptare
ca un tablou cu zeci de fundaluri
îmi este viaţa
tobele bat afară. nu ştiu ce anunţă
golul unui meci
în care plinul zdrobeşte răbdarea
naşterea au uitat să o anunţe
printre strigăturile absurde. au uitat
Anne Marie Bejliu, 18 decembrie 2014

între adaosuri şi absenţe


te privesc. stai liniştit
pe crenelul turnului tău de gânduri
respiri când şi când 
răsuflarea dragonului alb
prin tine rostogoleşti metaforele
mai seci acum
mai pline de gust în rezistenţa lor
pe meterezele poeziei
da. nu faci excese în scrierile tale
recunosc
laşi gravurilor inserţiile decorative
sau poate simplitatea
o păstrezi pentru tine ca un dar
e ca o naştere-renaştere
mereu într-un punct anume
al răscrucilor în care ajungi
ştiu. nu vei fi acuzat de oameni
pentru diabetul pe fond de stres
generat în fond
de propriile renunţări la alb-negru
mult gri îndulcit cu iluzii
şi optica orbului uitat în parc fără baston
scrie liniştit. mă ascund în alt punct
învăţ gravura fără inserţii
ascult ecoul acuzaţiilor
într-un proces al propriei creşteri
sau căderi între adaosuri şi absenţe
Anne Marie Bejliu, 18 decembrie 2014


trei paşi în plus parcurşi


câte trepte mai sapă viaţa asta
în femurul piciorului drept
dureros acut totul se întâmplă
fără oră fără minut fără secundele buimace
de atâtea derulări de scenarii
nu mă mai ascund
sora mea cu trei ani în plus parcurşi
util sau inutil
ai uitat să mă priveşti când vorbeşti
ai uitat să-mi asculţi durerile
te-ai transformat într-un robot
repeţi întruna sau în mai multe
acelaşi lucru
ai uitat sora mea că trăiesc
trăiesc poate altfel acum
lucrurile nu vorbesc
decât despre un gest de întindere
a muşchilor braţului
cu un obiect atârnând de el
nu spun nimic absolut nimic despre tine
las totul să-mi frângă visele
şi poate odată şi-odată
voi fi liberă să strig să calc fiecare fisură
a femurului piciorului drept
fără să doară
tu...ce mai faci...
eu tac
sora mea cu trei paşi în plus parcurşi
şi trei vorbe absorbite într-un gest
ce braţe lungi ai
şi câte vorbe prelungesc braţele...
tu... ce mai faci, trăieşti?
Anne Marie Bejliu, 19 decembrie 2014

biliard absurd


bila de şapte şi rostogolirea ei continuă
lasă pe pânza bine întinsă urmele unui unu răsucit
între moarte şi naştere între naştere şi moarte
în fond o moarte continuă a instinctelor
în ceea ce trepiedul lasă să se creadă că ar fi viaţă
urmăresc bila de şapte
gândind la acel unu mereu acum
mereu în punctul în care mă aflu
trupul aşteaptă ultimul punct
pentru ca mâine azi sau niciodată să nu mai fiu ce nu sunt
urmăresc bila de şapte
străluceşte în vârful coaselor în care
un fir de iarbă a prins rădăcini fine
cândva acolo un copac va fremăta iar
pe coroana lui se vor aşterne pentru fiecare punct
al pânzei bine întinse
alte şi alte coroane de spini
bila de şapte uneori mă sperie
traiectoria ei adânceşte timpului timpanele
iar ecoul paşilor se aud tot mai înfundat
rămân. ascult privesc. tac
uimesc răsuflarea durerii cu încă o zbatere inutilă
biliard absurd cu o singură bilă. tasul este gândul
celelalte bile sunt prinse prizoniere în ea
Anne Marie Bejliu, 20 decembrie 2014

urmărim erorile


te cred că alergi
eşti ca o formă a crucii
cu piciorul prins de celălalt
o împletitură de acţiuni neîncepute
ca într-o statică a cuvintelor
netrăindu-le sensurile adânci
profunzimile aleargă undeva
în vulcanul de trăiri
lava le diluează, prietene
sau tu le aştepţi pe o creastă de munte
pe care lunecă în neştire cascada iluziilor
ne învârtim, prietene
printre ecuaţii sisteme de ecuaţii
limite de funcţii
prea multe limite de funcţii
rostogolindu-ne comunicarea într-un grafic
după ce urmăm erorile sistemelor
unei gândiri aproximative
aplicăm leme peste leme teoreme
şi pe deasupra
răsturnăm toate cascadele posibile
şi mai ales imposibile
ale unei filozofii depăşite a umbrelor
Anne Marie Bejliu, 21 decembrie 2014

vineri, 12 decembrie 2014

sunetul literelor



azi am descoperit pentru a infinita finita
sau finita infinita oară
că sunetul literelor cuvântului "mulţumesc"
luminează ziua şi noaptea aprinde felinarele gândului

uneori taci inspiri ecoul lor şi laşi duşul bucuriei
să alunece prin tine

e atât de simplu şi totuşi

complexul trăirilor te înalţă
atât cât să nu faci iar şi iar hărţi de cucuie
orgoliului adâncit în ecoul literelor verbului "a primi"
 a pocnetului inutil de multe ori al palmelor

ecou superficial care te umple de nevoi

un singur glas - al tatălui - şoptit într-un mulţumesc
 al prietenului al mamei al fiecărei fiinţe pentru care

sufletul tău creşte inima dospeşte bătăi pline
 iar ritmul sângelui redevine firesc privindu-le zâmbetul
după ce parcurg calea dintre două puncte

cel al suferinţei şi cel al înseninării aproape depline
într-un fragment de poveste în care piticii se întorc acasă
după ce au umplut sacii cu pietrele minei
-valori neînscrise vizualului palpabil ci numai trăibil
perceptibil în aria fineţii fiinţei umane

Anne Marie Bejliu, 11 decembrie 2014

satir sau înger



de s-ar sfârşi odată această oră tristă
să-mi readuc aminte copilărind prin file
glasul cald şi iarba
din munţi din gând din piatră
cum îmi şoptea odată că-mi este legământ
de-a fi o veşnicie scurtată de orgolii
omul şi piatra spartă în vârfuri ascuţite ale unei cruci

de câte ori amarul pătrunde-ntreaga fire
rămâne-un fir de iarbă să mângâie răscruci
de frunză arsă vie întoarsă reîntoarsă
în mugurul de viaţă pe care-l numesc gând

curată rugă creşte în mine-acum şi-n pasul
cel nenăscut privirii descris în inimi vii

ochiul lărgeşte zarea...nadir pe ram de mir...
zenit pe vârf de creste

un singur unghi rămâne să-i aflu depărtarea
cu braţele-ncropeşte prezent prezent prezent

acum  trecutul moare şi-nvie-n clipe oarbe
de câte ori pleoapa ridic în rugăciuni

îmi caut destrămarea şi-mi caut întregirea
cu lacrima cât palma băjbâi de-mi sunt satir
 sau înger în cădere uitând să mai rostească
plinul sau golul firii în amfora de gânduri
cândva plină şi vie-n esenţele de mir

Anne Marie Bejliu, 12 decembrie 2014

luni, 1 decembrie 2014

împletit despletit



când îmbrăţişezi un copac
poţi desena pe trupul tău hărţile cerului în care
sămânţa ta a fost purtată printre vieţi

ştiu. o viaţă de pământ are fiecare
şi o moarte luminând întrebările şi răspunsurile deopotrivă

totuşi

când îmbrăţişezi un copac
din el nodurile anunţă versurile scrise odată demult
în papirusul nematerializat al vieţii tale

cântecul străbunilor devine sunet aproape vizibil conturat
între fina batere a timpanului pe toba urechii stângi
cea dreaptă ascultă mintea cum tropăie
şi crede că raţiunea îi este scară

toate inelele lasă chipurile să iasă
şi braţele lor
ramuri ale cuvintelor rămase nerostite

prin trupul tău

într-o îmbrăţişare din ce în ce mai strânsă
până când
rămâne din tine numai cântecul

devii tu însuţi fibră ramură  chip al copacului
împletit sau despletit cu ramurile străbuni
rămaşi în seva copacului vieţilor tale netrăite trăite netrăite

cum ai putea lăsa deoparte trupul tău trăind netrăind
când el este o cruce

Anne Marie Bejliu, 1 decembrie 2014

https://www.youtube.com/watch?v=wZeb7ZGdgwg

duminică, 30 noiembrie 2014

fugim tată



mi-e gândul pustiu acum
în colţul plin de umbrele tatălui mergând
toate aleargă
el stă pe pat întins aproape apatic
zâmbeşte când îl ating
îl întreb dacă-i este sete îi întind sticla bea şi tace adânc
simt adâncimile tăcerii tatălui
hohotul îl păstrez pentru clipa de singurătate
noaptea este albă prea albă
pasul tău tată vreau să-l aud iar şi iar pe treptele scării blocului
să mă strigi să fug spre tine să înhaţ sacoşile pline
după un sărut pe fruntea sărată
hai tată în leagănul vieţii, hai! nu mai sta atât de întins
îndoaie genunchii
stăm o clipă cu ruga în acelaşi pumn
apoi fugim tată, fugim de toate spre El

Anne Marie Bejliu, 30 noiembrie 2014


liber să uiţi nu uita tată



unde să mai încapă timpul
când patul din dormitor este mereu plin
mereu răsufli greu mereu oftezi din toţi rărunchii

unde să mai privesc paşii tăi să te aud râzând cald
aşa cum numai tu poţi

unde să te mai ascult cântând uşor romanţele timpului tău
când tinereţea
răsuflarea de primăvară o lăsa să alerge prin sufletul tău

nu, nu s-a stins vulcanul. clocoteşte. îl aud

uite tată dacă vrei
fur un fir de lavă şi ţi-l aştern pe tălpi
reacceptă alergarea printre secunde reacceptă viaţa

am fost atâta vreme împreună

să nu pleci. mă supăr pe tine dacă pleci
şi te prind într-un sărut de copilă zvăpăiată
uşor de obraz

mi-e dor de mişcarea de urs
mi-e dor să-mi aştern capul la pieptul tău
să-mi cuprinzi trupul obosit în braţe

liber să uiţi nu uita mişcarea tată

te simt cum renunţi zi de zi să lupţi
să strigi lumii că tăvălugul plin cu viaţă
sparge gheaţa oricât de dură ar fi

zăpada gândurilor curate freamătă în ochii tăi verzi
uneori albaştri când privesc mâna Domnului

unde să mai încapă mişcarea între palmele tale amorţite
dacă tu priveşti crucea de argint şi icoana Sfântului Nicolae
zâmbind cu ochii umezi

mingia verde este rotundă strânge-o în pumni pe rând
apoi spune-mi dacă iubirea nu-i seamănă
nu renunţa tată. nu renunţa...

Anne Marie Bejliu, 30 noiembrie 2014

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

vei merge iar


- tatălui meu -

într-o zi vei merge iar, tată
şi nu voi mai citi
disperarea în ochii tăi
sus pui de urs, sus
tu eşti bulgărele de foc
rostogolindu-se mereu
deasupra neputinţelor
când vei merge iar
îmi voi bucura privirea cu pasul tău
ramul de foc se va împlini
dragonul inimii va porni iar şi iar
să cucerească
ignoranţa izolarea
printr-un vers al rozelor redeschise
în oglinda unui crin alb
Anne Marie Bejliu, 29 noiembrie 2014



să calci în vârfurile speranţei


ceva este putred în tot şi în toate
nu-şi pierde sămânţa
nu se emană
nu se împotriveşte gândul existenţei lui
acel ceva ridică în aer colbul
lasă florile cenuşii să acopere visul
braţul drept doare umărul stâng e gol
şi-n toate şi-n tot omenescul
devine fundal risipit printre gesturi
să iubeşti sămânţa de om
să laşi picăturile de apă să reînvie la infinit totul şi toate
să alergi printre cuburi de gheaţă
să calci în vârfurile speranţei
cu tălpile paralele aninate de gânduri apa botezului
apoi să priveşti sabia albă
ridicând mereu culoarea deasupra mocirlei...
trăieşti şi asta te macină
femeie cu ochii din cărbunele timpului netrăit
în viaţa neviaţă ruga rămâne sarea care arde lesturile
lasă vindecării cale
după o curăţare nicicând visată
de mireanul cu genunchiul înroşit de strigările spre cer
ceva este putred în tot şi în toate
simt cum se ridică tulpinile nou născutului
nu fug. privesc tac. uimită rămân
şi-mi uimesc dorul de a fi
cu încă un pas al copilului fără patimi
Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2014

sursa imaginii: http://4.bp.blogspot.com/-AmSWgE-S9l0/UT433vSRdyI/AAAAAAAAAgA/59-6xentEkM/s1600/549406_556519641035782_1701751452_n.jpg















vineri, 28 noiembrie 2014

furtună într-o capsulă de gând



*

furtună într-o capsulă de gând plină de praf
liberă mişcare
printre ziduri de cuvinte nerostite

aici totul primeşte eticheta perfecţiunii
până când fisura se lărgeşte
totul cade într-o filă de roman
al unei vieţi depăşită de trenul cunoaşterii

gara scapătă prin umbre iar încercările
devin roţile mereu rostogolindu-şi nefiinţa
printre cruci cenuşii

o singură cruce albă readuce înălţării esenţa
în ziua în care Fiul lui Dumnezeu
sărută obrazul Maicii Sale

omul ştie că nicicând nu va atinge prin sărutul său
 lumina Dulcei Sărutări

fereastra aceasta mereu îmi trezeşte inima
 văd mai bine pietrele din gurile oamenilor
**
furtună perpetuă în căutarea bucuriei
îmi este viaţa
mă risipesc printre umbre
urc şi cobor uneori trepte nepotrivite

privesc iar şi iar fereastra
simţindu-mă punct de întuneric
în centrul flăcării candelei veşnic aprinse
la răscruce de anotimpuri

sursa imaginii:

https://indulciricudor.wordpress.com/2014/06/06/neprivind-noi-la-cele-ce-se-vad-ci-la-cele-ce-nu-se-vad-fiindca-cele-ce-se-vad-sunt-trecatoare-iar-cele-ce-nu-se-vad-sunt-vesnice-2-co-418/



iluzia ovalului perfect


în gura mireanului
multe pietre rămân neşlefuite
ascuţite mereu de necunoaştere
readuc în fundalul plin de nuanţe
picătura de otravă
ajunge într-un târziu în prim plan
conturând sinuoasa devenire a şarpelui
să rămâi privind mişcarea
să fugi din calea lui
dâmbul de nisip ia încet
forma unei clepsidre
în sala expoziţiei Crăciunului
un om ascunde în pumni pietrele trecutul
pentru a le însămânţa prezentului
printre fâşii de copilărie necopilărită
speră clipei bucuria
până la ea
schimbă privirea către tabloul în care
un fluture
încearcă să ridice pe treptele realităţii
piatra de hotar
dintre a fi şi a rămâne om
şi căderea perpetuă în iluzia ovalului perfect
al iubirii de om
Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2014

piatră neşlefuită


degust prelung esenţa şarpelui
lunecos profund mângâie cu limba lui dublă
firele de iarbă amară
mândru ridică privirea deasupra pietrelor
trupul din inele lasă iluzia frumuseţii
strecoară strălucire fadă printre paşii călătorului
printre cuvinte fiinţează prietenia
piatră neşlefuită a înălţării prin smerenie şi suferinţă
pe calea Crăciunului autentic
Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2014

capitol cu pitici şi uriaş



răscolesc rafturile 
în mine au crescut din mine se deschid mereu 
unele au şinele ruginite altele au colţurile rupte
pisica le roade eu le rod cu gesturi nebuneşti
o lume străină mie se revarsă odată 
cu prăbuşirea unei jumătăţi de raft 
în unghiul imposibil al gândului nematerializat

răscolesc şi mă răscolesc rafturile cu hainele voastre 
ale mele au rămas mici ale voastre au rămas goale

trec anii, Leandru, trec 
tu nu te mai întorci 
te simt mângâiere pe umerii obosiţi şi uit să tac
în mine fierbe oala cu Crăciunuri goale
cu sărbători trăite pe marginea cuţitelor 
cu lame aproape perfect ascuţite
în care luminile horesc

în mine horeşte ceva care seamănă 
până la identificare cu zbaterea într-o cutie de talaj
obiecte de preţ se aştern rând pe rând în ea
capacul cade cu zgomot
uriaşul adoarme în fierberea unui vulcan mereu activ

nu ştiu dacă s-a anunţat în gara fără trenuri 
anunţ eu: a început capitolul cu pitici şi un uriaş blând
care sărută ramura Crăciunului din vreme
pentru a prinde roua dimineţilor cu steaua luminată pe frunte

Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2014


miercuri, 26 noiembrie 2014

fractură fracturi


- cu gândul la tatăl meu umilit în spital -
cicatrici peste cicatrici în inima umanului
peste arcuri de pod niciodată nu pot trece cavernele
ele rămân afundate ascunse mereu în vindecare
o simplă zbatere de mână un glonţ înfipt în creierul naturii
o ramură legănând legănarea inimilor pictate absurd şi surd
pe o bucată de verb
picioarele lui nu mai cresc
braţele lui au rămas prelungiri ale statuilor vârstelor
unde să mai fugă unde să mai adune mişcare dacă el, verbul,
suportă fracturile cu deplasare
în mijlocul femurului unui gând în cădere spre dreapta
pentru a nu afecta creierul ascuns de Dumnezeu în inimă
ca o promisiune a înţelepciunii omului
când reuşeşte să se trezească
ridicând pleoapele de pe barierele orgoliului
cicatrici peste cicatrici în inima umanului
orizontala este o atracţie
verticala un ideal pe care tălpile alunecă mereu
furând hăului un zâmbet acid şi o fluturare de braţ fracturat
la inserţia dintre ram şi frunza mişcării libertăţii de a fi
şi de a rămâne om nu numai biologic...
Anne Marie Bejliu, 21 noiembrie 2014

ce ghicesc de fapt


"Ce e delicat se ghiceşte, nu se vede..." - Fernando Pessoa
să ghicesc în cutia de cafea 
sau în vasul plin cu petale de gânduri
înainte ca totul să fie scăldat
în lava fierbinte a vulcanului de simţuri
seamănă cumva cu înotul prin propria-mi fiinţă
şi când strănut
toate aruncă scântei deasupra dedesubtul prin
miezul de puncte libere să-şi aleagă
trupurile cu care vor forma cândva o iubire
o desţelenire a sensurilor iubirii
pe mine gândul mă cheamă acum să nu dorm
trupul îmi strigă răzbit: somn!
spiritul ştiu că aleargă cu o literă de fagure
pe deasupra florilor
le explică ce va deveni fiinţa rod între zbor şi pod
între arc şi linia bine întinsă a hotarelor de esenţe
mă întreb şi acum cum de nu am auzit
cursa nebună a albinelor
înainte ca totul să se aştearnă în hexagoanele trăirii
până la urmă în fagure ajung toate:
iubirea prietenia mângâierea alinarea împlinirea
într-un fagure pe care-l privim cu uimire
de câte ori
durerea antenele fricii temerile nedefinite
lipesc braţele cuvintelor de marginile vulcanului
mintea de un cal nărăvaş
sufletul
de o amforă amplă din argila cea mai fină
şi inima
de oglinda în care privim cu nesaţ cum nu suntem
şi atunci eu ce anume ghicesc în cutia de cafea
înainte ca apa să răstoarne semnele...
Anne Marie Bejliu, 23 noiembrie 2014

lacrimă de rouă


strănută timpul printre noi prin noi
atâtea fiinţe răcite Doamne
de câte ori nu-şi face efectul antibioticul
ninge şi nige în visele noastre
aproape absurde aproape vii
palpăm genele lui ale timpului
buimăcit de atâta tandreţe
pleacă rostogoleşte secundele joacă biliard
cu pantofii scâlciaţi ai fericirii
aşteaptă paşii condurilor bucuriei
pe asfaltul învechit al sufletelor mirenilor
o rugă numai să termine
apoi îi poţi lăsa pe caldarâm
lângă capacul zgrumţuros
al străzilor rostirilor
rămase promisiuni
în sacul prea plin al tăcerilor
al trăirilor îndesate
în inimile deschise ţie, timpule
încă un strănut
şi secunda de neatenţie a tatălui
readuce în memorie sirena salvării în care
un trup de copil lasă viaţa în urmă
crezând că mama acceptă plecarea lui
în vacanţa prea lungă
pentru a se întrupa în fericire
ţintuită de cruce
ridică palmele spre cer
întinzând inocent o lacrimă de rouă
noroc timpule, noroc...
Anne Marie Bejliu, 23 noiembrie 2014

mă pitesc


cuvântul râde şi în el mă pitesc
încă un joc încă o lacrimă încă o cădere
am ajuns să tot cad
pentru a visa cât mai clar înălţarea
cândva din mine vor înflori vrejurile de fasole
şi un pitic va urca fiecare nod spărgând limanului limitele
un tot şi un punct de lumină
undeva la inserţia dintre orizontală şi verticală
regăsit în inima celulei mereu vii
din care natura hrăneşte cu pipeta sămânţa de om
cuvântul este un clovn pitic
în care se ascunde o mască de gânduri sau din gânduri
o aud cum râde şi plânge odată cu el
de câte ori uit să-mi fiu cârjă braţ picior
gleznă în dansul roţilor de iarbă ale vieţii
cum ar răsuna în hăuri
un cântec de pluş în duet cu piticul clovn
într-un hohot infinit de râs
care mă priveşte neîncetat din ciobul
din oglinda neputinţelor închipuite
cuvântul râde şi plânge. spectacolul nu a încetat niciodată
îl ascult
Anne Marie Bejliu, 24 noiembrie 2014

peste o lună


vreau ca la masa de Crăciun
să-mi impresionez absenţele
cu chipul bucuriei de a fi om
le invit pe fiecare în parte le cumpăr daruri
sau pur şi simplu zâmbesc golurilor
în care plinul nu va mai fi niciodată plin
golul ridică în mâna stângă coroana de pâine
glasurile stinse cântă colinde
iar bradul...
bradul îl voi desena pe zidul dintre mine şi sine
de câte ori voi aprinde lumânările
îmi voi bucura gândul cu Naşterea Lui
uriaş Dar...
se va ura mereu: Sărbători Fericite!
cum pot fi fericită - întreb şi tac
voi aştepta răspunsul tău, Moşule
aud de pe acum: Lea, lea, Ma... Lea, lea...
voi încerca, Doamne, voi încerca...
Anne Marie Bejliu, 24 noiembrie 2014

aniversarea unei naşteri sau a unei plecări


uneori lumânările tortului se aprind direct pe pământ
pentru a nu tulbura liniştea gândurilor
pentru a rosti tăcut iubirea

//cândva, prin 1991 pe 27 noiembrie, ora 19:52,
 se năştea pruncul meu cel mare, Andrei Cristian. 
ar fi făcut anul acesta 23 de ani. //

se târăşte timpul odată cu mine
îi simt apăsarea. mă ridic de câte ori
trânta devine mai aprigă
cresc şi când scad
uneori plecările sunt atât de dureroase
încât tabloul lor se strânge într-un punct
măcar din cremene să fie
să întâlnească celălalt punct de fugă...
să înţeleg cândva sau acum
de ce patina lui, a timpului,
a zgâriat suprafaţa apei îngheţate oricum
într-o lume a superficialităţii afişată grosier
de oglinzile artificiale ale oamenilor
aud foşnetul timpului alături de mine
mă ridic pe verticala formei în care
continui să-mi port punctele şi aşchiile crucii
aprind candela. privesc
flacăra îşi continuă nestingherită dansul
aerul mă sufocă. pe ea nu
Anne Marie Bejliu, 25 noiembrie 2014




















nu mai termin cu aruncatul


mă arunc din mine în fiecare zi
ceva putred există în fiecare punct
ceva învechit ceva răzvrătit 
ceva ca un gând care stagnează
pe banca principiilor depăşite
să schimb vechiul pe şi mai vechi
noul a devenit un lux absurd aproape inutil
palide umbre încercănări
accentuări ale metaforelor sub ochii din pluş...
tabloul nu se naşte pata de culoare
a rămas aninată de braţele unui leagăn
e al închipuirii al iluziilor înşirate pe aţa netrăirii
şi cât să mai stau în coasta ta, străine
dacă tu transformi bărbatul în femeie
iar eu, femeia, mă privesc în oglindă
ca pe un ciob din închipuirile tale de bărbat
nu mai termin cu aruncatul
coşul prezentului este plin
saturaţia a ajuns pe vîrful gardului
cântă ca un cocoş aiurit pe trei patru voci
dimineaţa ca printr-o minune doarme. dorm şi eu
totuşi spune-mi cum să rămân femeia de pluş
jumătate scăpată de coasta ta jumătate plină de ea
când timpul umple cu pământ visurile toate
iar tu le descarci în coşurile cu ochi prea mari
sunt multe, prea multe lesturi. sita comunicării s-a rupt
Anne Marie Bejliu, 25 noiembrie 2014
imagine: Woman with guitar and piano - Pablo Picasso 1911


un sfert de lună plină



mă regăsesc iar şi iar în colţul învinsului
în fond lupta nu cere învingător
nu există un concurs între conştient şi subconştient
există întregul şi mereu mereu mintea încearcă să-l tulbure
încercări în cercul strâmt încercări în sferă
şi triunghiurile care lasă un spaţiu de respiro trupului
sau gândului sau sufletului

nu ştiu în ce lecţie m-am înscris
nu ştiu cât am reuşit să ard lesturile
ca marginile inutile ale unei plăcinte
margini care atârnă uneori prea greu pentru zbor

mă regăsesc iar şi iar în colţul învinsului
ridic fanionul voinţei şi merg mai departe de linia de sosire
lupta continuă pe arena ovală cu treptele toate de piatră cioplită
unele mai fin altele mai grosier. îmi plac şi le ating
cu vârful tălpilor într-o perpetuă mişcare de uimire

învins şi învingător pe o bucată de azimă îngheţată
asta privesc din punctul în care urcuşul se prelungeşte la nesfârşit
ating marginile bucăţii de azimă apoi cad şi iar urc şi iar cad

de aici încolo vreau să uit fericirea
să pot privi atentă la proiectul bucuriei Lui
cândva îmi va lăsa în unghiul bun al privirii un sfert de lună plină
şi tropotul unui cal pe firul de iarbă amară

Anne Marie Bejliu, 26 noiembrie 2014






















joi, 20 noiembrie 2014

Poveste din poveste din poveste


Înainte de a mă naşte cred sau simt că am fost şi sunt fărâmă din visul Domnului sau fărâmă din somnul Lui, când în toate şi în tot ceea ce mişcă sau nu pe pământ, dansul crucii înveleşte bucuria de a fi, înainte, în timpul şi după naşterea arcului de curcubeu sau poate punctul infim care-şi aşteaptă aşternerea pe trupul unui "i" stingher din pământ. Dar este atât de frumoasă această poveste a arcului de curcubeu pe care am coborât, la rându-mi visând, încât aş strica-o spunând scurt: sunt fărâmă din visul Lui eşuată pe pământ într-o cruce, născând două cruci care s-au frânt prea devreme, sau poate într-un timp aparent prea scurt după cum îmi cântă mintea şi inima pământeană. Mai departe crucea frântă am luat-o iar în spinare şi în toată fiinţa mea (poate că nu am lăsat-o nicicând din spinare, poate am adunat aşchiile de la cele două cruci, nu ştiu) şi am privit cerul. Nu cădeau cuie. Cuiele le înfigeam eu în palmele Lui cu fiecare fracţiune de timp pământean în care mă acuzam pentru frângerea celor două cruci. El îmi spunea să merg mai departe când, în tunelul spre câmpul cu cerul din lacrima Lui şi iarba de culoarea inimii Lui, îi ascultam glasul de tunet mângâietor. L-am ascultat şi am mers mai departe. Mi-am văzut harul cum îmi ridica fruntea, braţele, întreaga fiinţă pentru a putea atinge cu ochiul unic larg deschis bobul de rouă al dimineţii. M-am trezit din propriu-mi coşmar urmând fărâma din visul Lui. O clipă mi-a fost frică, apoi nu mi-a mai fost. Acum nu-mi mai este decât de verbul "a uita" să-mi dezvolt harul - darul primit de la El. Restul este jocul marionetei socialului: 1. să merg drept; 2. să mănânc elegant; 3. să cânt să scriu cât mai redus (mental, sufleteşte, spiritual şi de ce nu şi gramatical) sau să tac pentru a nu răni orgolii; 4. să fiu invizibilă pentru a nu împiedica pumnii să zboare spre cer în secundele unor victorii false; 5. să şi să şi să şi să...
Spun stop şi spun: exist, trăiesc, gust libertatea şi o beau, şi o respir prin cuvânt, prin iubirea Lui, învăţ să ating picătura de rouă fără să-i stric hotarele bucuriei de a fi.
Restul este cârja, dureroasă recunosc, pentru a învăţa să trăiesc, să mă trăiesc. Încercările ajung să cred că sunt cuiele pe care El ni le aruncă înapoi (în joacă? serios?) pentru a le prinde exact aşa cum noi le-am bătut şi I le batem clipă de clipă în braţe şi apoi durerile sunt spinii din coroana aşternută pe Fruntea Sa. Numai că El lasă picăturile de sânge ca mângâieri pentru noi înşine când ajungem să ne cunoaştem, să ne palpăm greşelile, să devenim noi propriile noastre greşeli apoi să ieşim din ele să redevenim noi, fiinţele de lumină visate de El, de Tatăl, de iubirea nicicând atinsă de spini, de cuie, de umbrele umbrelor existenţei umane.

Şi pentru că este voie, iar mă nasc...renasc, mă nasc, renasc...
Anne Marie Bejliu, 20 noiembrie 2014

















miercuri, 19 noiembrie 2014

alchimică privire


unde mai ştim să aşternem urnele
niciodată nu sunt pline
nisipul cenuşa şi visul învelite în metal nemilos
alchimică privire
ca un şorţ fără bretelele de siguranţă
mersul pe bicicletă al zilelor şi nopţilor
prin dimineţi trezeşte materia. nisipul ridică frunţi de porţi
cenuşa lasă tălpile fără picioare fără prelungirile inutile
să zburde
deasupra şi dedesubtul ideilor cresc armăsariii timpului netrăit
las capul cu gura să prindă golul amforei
şi strig nevăzutului că doare ramura de carne
când braţul tatălui se zbate branula o aruncă de zidurile salonului
ser peste ser şi alt ser desenează hărţile unui final
sau ale unui început de urlet
luna îl priveşte declară inaccesibilă poarta centrală
golul gol se umple de ochi. tatăl se calmează. noaptea vine
dimineaţa răsare în ramul de carne floarea în stea
urnele se sparg. coşmarul trece
nu mai este nevoie decât de o arie strâmtă în care
ciob peste ciob urnele reconturează prezentul
dincolo de ziduri cineva spune că vede viitorul. nu-l cred
Anne Marie Bejliu, 19 noiembrie
artist: Vladimir Kush

tatăl copil


cuvântul alunecă pe asfalt
şi tata cade şi cade şi cade
nu-l văd. sună telefonul. e mama
îmi spune scurt: tata a căzut
mă arunc în blugi direct din coşmarul nopţii
alerg alerg alerg
tata stă pe marginea bordurii înalte
îl sprijină doi oameni buni
citesc durerea în ochii lui
sunetul salvării sunetul spitalului
piciorul tatei pe care îl tot împing a mers. nu ascultă
tata pe patul de spital. tremurul piciorului drept
fâşâitul gipsului. chinul tatei. durerea din piept
chipul sigur ochii albaştri sufletul bulgăre de foc
tatăl copil durerea din piept lacrima îngheţată
toate revărsate ca o pată întunecată
pe fila unei zile de 16 a lui noiembrie
anul acesta încă aleargă
se aude încă tropotul tropotul tropotul...
tata...
Anne Marie Bejliu, 17 noiembrie 2014


păstrez palma deschisă încercării


să doară mereu iubirea de tată de mamă
de copil de timp
întreb şi păstrez palma deschisă încercării
şi unde te mai ascunzi când vezi peste tot oglinzile
încruntări destinderi ochi şi ochi şi ochi
privindu-te gol sau plin
nu mai contează
în tine un punct creşte devine vulcan activ
arde lava prin scurgerea ei lentă sau furtunoasă
deasupra prin şi mai ales pe traiectoria împlinirilor
ce absurd proiect în care simt că
m-am aninat de muchia stâncilor
îmi zâmbeşte vulturul inimii
ciocul de oţel se schimbă loveşte loveşte
devin stânca fărâma de piatră
rostogolită mereu în absurd
este adevărat că prefer abstractul
cu un fundal natural de opinii ale mentalului
deschis spre fundalul plin de suflet
şi dacă totul se îmbină
ridic palmele spre firul de iarbă firul de apă
al izvorului din centrul satului copilăriei necopilărite
mereu matur ridică mireanul ciutura
din fântâna cu cumpănă
picătura de speranţă prinde răsăritul
însetaţi aşteaptă copiii apa mereu însetaţi
să doară mereu iubirea de plin de vid
de gând împlinit în trup de vis
întreb şi păstrez palma deschisă încercării
pentru o împlinire pe care aproape niciodată
nu o simţim oval perfect
şi atunci de câte ori mai ridică mireanul ciutura
şi bobul de apă de câte ori sărută răsăritul
pentru încă o înserare a fiinţei
în plin dans al flăcării lumânării
întreb şi păstrez palma deschisă încercării
Anne Marie Bejliu, 19 noiembrie 2014