(gând de seară 30 noiembrie) miliarde de oameni înfloresc în Sfintele Sărbători. milioane de oameni aleg vestejirea într-un pumn al gândului imposibil de a nu mai fi de a mai lupta de a dezrădăcina sămânţa abia pornită pe calea curăţeniei firii a curăţeniei sufletului dar primit odată cu explozia unei identităţi reale în alchimia universului. câţiva oameni îşi păstrează cu îndârjire bucuria de a fi oameni de a-şi păstra identitatea reală pământeană aceea a apartenenţei de sacrul pământ din care au răsărit bulzuri luminoase bucurând cerul cu numele de român. mulţi oameni înjură sămânţa din care s-au ridicat uitând că focul arde şi lemnul ud lemnul impregnat cu impurităţi pentru că lipsa esenţei îl usucă pe vecie. omului i-a fost dat să revină sufleteşte mereu la rădăcini şi fiecare înjurătură îndreptată către rădăcini le poate şi întări nu doar otrăvi. nu uit şi nu voi uita nicicând teiul lui Eminescu în trunchiul căruia aparent mort a răsărit cu ani în urmă un lujer nou. am puternic înrădăcinată în mine credinţa că toţi vor reveni că toţi vor conştientiza că înjurând blamând rostogolind ocara ca pe o bilă de plumb în răsadurile iubirii pământului natal pentru că ei se otrăvesc singuri primind fără ştire sămânţa racului. sper în trezirea lor gândind bucurie lumină viaţă curată pentru sufletul şi spiritul lor. trupul este efemer şi greşelile lui se revarsă asupra sufletului şi spiritului prin holul întunericului prin care cu toţii trecem pentru a reveni în lumină mai devreme sau mai târziu. să ne păstrăm sufletele inimile fiinţele curate cu iubire de Dumnezeu cu iubire pentru spaţiul în care am strigat prima dată existenţei că suntem vii prezenţi mereu întru iubire de frumuseţe de curăţenie mereu mai înţelepţi cu un dram de gând alb pentru întreaga suflare care continuă să spere că ce-i rău transcede întru Voia Lui în bine.
(gând de dimineaţă 30 noiembrie) în celulele umanului singurătatea devine plictisitoare revenirea ei adâncirea ei totul se repetă într-un ritual în care pocnetul unei singure palme este o formă plastică desăvârşit prelucrată sunt construcţii geometrice trasate tremurat de multe ori erorile apar rapid se întrezăresc capetele un singur capăt nu ar mai distra pe cei care părăsesc temporar arena unui unu material îndoit din coloana în care vertebrele sună a gol sau plin în el mişcarea e folosită ca un instrument de scuturare de gânduri gesturi obişnuinţe ataşamente uite ulciorul cu apă vie din izvorul plinătăţii eşti dispus să bei şi apoi să mă priveşti în ochi să-mi spui dacă în pânza de păianjen a teatrului tău de control încape încă o muscă sătulă de durere contrafăcută de rolul de păcălici de acţiunea minciunilor de a paşte pe câmpul valorilor tot atât de făcute în minţile bogate ale oamenilor apelez la tăcere şi greaţa nu întârzie să apară viteza derulării gândurilor creşte ascult teama celor care nici în zilele sfinte nu pot opri caruselul jocului rolului de paiaţă în scena 30 din piesa noiembrie şi simplul /la revedere trecut/ în celulele umanului singurătatea se multiplică le voi părăsi rând pe rând pe toate aleg una singură pentru a mări autenticitatea unei singurătăţi asumate pun mâinile în pieptul ei o privesc ţintă în ochi întorc foile gândului unic râd de mine într-un şir controlat de adevăruri spuse în apa rece cristalină a curăţeniei firii ce dialog monolog Doamne! în singurătatea celulelor umanului piaţa se face ordonat dezordonat până când pumnul de abur cade pe tarlaua minciunilor le strânge într-un sac le arde în versetele inimii până la cântec în singurătatea celulelor umanului se scrie rescrie codul de câte ori râsul ne cuprinde trupul într-un tremur-cutremur continuu nimic nu este scris oricum nu a fost scris se scrie rescrie continuu totul este energie scrisă cu literele ilizibile ale Domnului nu înţelegem complet "De ce" este alfabetul forţei vieţii - cel unic prin semantica născută în armonizarea literelor pe care nu l-am meritat a ne fi dăruit încă nu-l merităm
este energia gândului a propriului gând gândul este alegerea reţelei alegerea fiinţei raţionale alegerea fiinţei de lumină pornim cu el şi-l metamorfozăm până la propriul strigăt odată când părăsim uterul mamei apoi când renunţăm la viaţă pentru un pumn de libertate undeva între cătuşele universului. imagine: autor -Alexandru Ion - "Feriga" sursa: http://alexandruion.wordpress.com/tag/feriga/
Spune undeva că atunci când nu mai aparţii unui suflet unui loc unui segment de viaţă pleci fără resentimente pleci pe calea ta cu iubirea în inimă mereu putrezind veşnic pentru a reda vieţii codul ei neasemuit. Da. Spun şi eu acelaşi lucru şi manifest această plecare dar nu mă simt aparţinând niciunui suflet niciunui loc decât mie însămi pentru că în mine este sămânţa Iubirii Lui şi ea aparţine întregului mereu întregului. Alerg prin păduri de mesteceni cu inima cu sufletul mă lovesc de cioturi de rădăcini ieşite uimite să-mi atingă tălpile să-mi fure roua gândului. Spun furt şi râd pentru că toate şi totul aparţin Lui. Mă întreb mereu de ce în sufletul meu încă mai înfloreşte sămânţa furtunii sămânţa orgoliului. Norocul meu este că acum şi poate dintotdeauna cineva a pus cu migală la încolţit sămânţa înţelepciunii şi îi mulţumesc zâmbind cu lacrima cuvântului în colţul ochiului lacrimă cu care am venit pe lume. A fost blândă cu mine mereu şi a rămas. Braţ la braţ prin valurile Pictorului ne plimbăm de ani buni privind nisipul din adâncuri cu o plecăciune pe care vrând nevrând o fac apoi apa mă răstoarnă cu tălpile spre cer. Sarea ei mă înnebuneşte când e vremea vindecării vremea tăcerii a prelungii tăceri. Atunci redevin făt visez pântecul cald în care mişcările nu mă oboseau în care privirea ochilor întredeschişi furau ritmul inimii mamei a cântecului pântecului mereu treaz hrănindu-mi trupul neformat apoi format apoi neliniştit pentru întâlnirea cu orgoliul uman. Nu Doamne nu. Nu aparţin decât sufletului Naturii a cerului a vieţii de dincolo de barierele umanului. niciun suflet nu aparţine niciunei legi pământene. Sufletele sunt fluturi de soare cu trupul de foc alb. Când vor să zboare zboară când vor să plângă plâng când vor să freamăte odată cu frunzele în ruginire rostogolesc bilele albastre ale bucuriei de a fi zbor într-un anotimp al alegerilor şi mai ales când vor să renască aleg primăvara mugurilor în cântecul exploziv al deschiderii lor într-un smaragd universal. Râde timpul atunci pentru că nu mai ştie ce anotimp este. Îi spune Domnul şoptit: e primăvara fiinţei. Unica primăvară reunind codurile redevenirii fiinţei umane la tatăl Soare, la Tatăl Domnul. Matricea umanului: sfera de aur vechi într-o colivie de argilă în care fluturele de soare cântă sub forma blândă a unui nor...
La mulţi ani sufletelor care poartă numele Sfântului Apostol Andrei - cel întâi chemat!
în avântul memoriei numeri coliviile în care te-ai rătăcit iei una câte una amintirile le ridici solul cu încă o palmă de lacrimi se scurg anotimpurile printre degete uneori bei ceaiul de iarnă în galopul inimii alteori priveşti florile de gheaţă de pe tâmplele geamurilor închise unul este blocat în tunelul în care tu şi umărul tău stâng nu eraţi singuri patru ochi îl priveau acum numai doi stau aproape închişi încearcă să recoloreze vidul şi simţi simţi cu disperare căldura rotundă auzi brusc toate sunetele puiului de tigru răsturnând pământul cu ochii mari în căutarea luminii i-ai descusut mâneca timpului mâneca aceea aspră de la zalele protectoare i-ai învelit rănile cu versuri din cap până în picioare a râs de tine cutremurând zidurile abia reînălţate acum te odihneşti cu ceaiul de iarnă în care iasomia memoria o încântă până la somnul trupului pe banca de rezerve revista interiorului paşte încet iarba cuvintelor învechite cele noi stau pe margine sar una într-alta reinventează armoniile se reinventează uneori tastatura nu mai ascultă literele se inversează altele nu vor să apară altele vin grămadă încropind lumi noi şi tu ce aştepţi femeie -copil al lumii vechi de ce mai stai cu ceaşca goală în mână apucă un colţ de umbră şi trage-l spre tine cu lumânarea aprinsă mângâie-i fruntea genunchii apoi ia-i mâinile din cenuşă de rob la pieptul tău reîncălzeşte-o cu o rugăciune cântă împreună cu ea ruga înaltului las-o să plece precum pleacă gândul ca o pisică blondă în iarba plină de zăpadă ninge geam închis ninge ochi închişi cerul te sărută tainic în miezul de apă tu ridici iar şi iar crucea mormântului ca o umbră albastră din clepsidra pământului aici sunt umbră aici rămân apoi povestea mă va lua şi mă va trece printre cei ce au trecut patimile dincolo de pod
în patima ploilor ne uneşte acelaşi cer barcagiule la apus răsărit şi într-o înserare binevoitoarele ramuri se apleacă pe tâmplele tale cântă flautul descoperit în bucuria soarelui cu forţa Domnului înflorită în raza unică
descoperi timpul barcagiule printre inelele fratelui meu din care barca ta răsună pe ape ca o coajă de nucă fericită lunecare printre frazele apei fragment de gând din memoria lemnului blândă palmă-n coajă strigă şi lasă rămăşiţele uitării pe malul celălalt mereu pe malul celălalt pentru ca tu barcagiule să o priveşti să împingi iar şi iar apa
undele ei te prind prind şi coaja de nucă în care visezi că eşti stăpânul mării al oceanelor jucărie a focului gândului eşti barcagiule lasă-ţi uitarea în coaja de nucă şi zâmbeşte peştilor când îţi cântă
cinci vor veni simplu în palma ta cât o lopată de metafore te vei duce la cuptorul în care lemnul din trupul altui frate de-al meu încropeşte bucuria pâinii rotunde a hranei trupului tău
în patima ploilor ne uneşte acelaşi cer barcagiule cina ta de taină continuă priveşti stelele cerul prin ramurile mele golite în iarna vieţii de verde
într-un răsărit al primăverii ne vom întâlni tot aici sub acelaşi cer sub care Domnul ne-a unit inimile în acelaşi cântec
ascultă pasărea timpului barcagiule inima ta este în inima inimilor inelelelor îţi dărui ţie barcagiule pe cel mai mic acolo esenţa fiinţei rămâne mereu bucurie şi taină întru Voia şi Iubirea Lui
stol de gânduri călătoare printre drumuri răsărite unele închipuite pentru-a fi în mine vâslă izbucnesc din mal de visuri luminate paradisuri
oamenii lipsesc din pânza apelor sunt tulburi valuri oglinzi fumegând ca ieslea arsă-n timpuri vechi tiare chip de înger înfloreşte într-un unghi nu oarecare
geometrii se-mpart în planuri spaţiile le înghit dorm trezită în uitare vâslă zdravănă a vieţii sprijinită de o barcă aurie-n trupul ei
cerul îmi surâde tandru devin barca-n înălţare înghit peşti prin plasa surdă nodurile se desfac cel mai bun mai viu îmi sare pe acelaşi aspru prag
urmăresc privirea-i blândă nu-l ating să nu-l rănesc las distanţa să se-ntâmple învăţ înotul domnesc
tiara îmi răsună gingaş îngerul e-aproape-n somn sunt trezită-n întâmplarea-n care barcă sunt şi vâslă curg printre unduiri de apă către trecerile albe
văd cum peştele m-aşteaptă lângă vasul viu cu creastă steag albastru vântul bate mă anunţă că-i deschis cerul gândul e mireasma liniştii dinspre apus înserarea vine cântă peştele acum e dus să privească să asculte negru-alb din rău răpus
pragul muşcă încet atent vă muşcaţi unul pe altul până la pace până la următorul solstiţiu de iarnă când veţi privi prin geometriile muşcăturilor el umanul din tine tu inelele copacului tată din care el s-a născut va trece vreme îndelungată până când veţi reuni fragmentele
problema de geometrie în spaţiul gândului va trece printr-o complicată demonstraţie în care punctele vor fi smulse din trupul pragului iar paşii în mod absurd se vor extrage cu migală din tălpile tale în fiecare dimineaţă se vor aprinde candele din metaforele stilizate ale unei ierni în care clovnii -oameni şi clovnii copaci sunt regi ai poemelor nescrise
şi pragul muşcă încet atent dimineţile orbului revin aceleaşi şi altfel în curbura gândului universal valabil pentru o singură călătorie către niciunde când larg se afirmă că până la un punct eşti tu apoi pragul apoi redevii tu fragment dintr-un proiect aproape reuşit în care taina iubirii împarte şi desparte darul din dar prin dar în dar
şi pragul muşcă încet atent ne muşcăm unul pe altul până la pace până la următorul solstiţiu de iarnă când vom privi prin geometriile muşcăturilor el umanul din mine eu inelele copacului tată din care el s-a născut va trece vreme îndelungată până când vom reuni fragmentele problema de geometrie în spaţiul gândului va trece printr-o complicată demonstraţie în care punctele vor fi smulse din trupul pragului iar paşii în mod absurd se vor extrage cu migală din tălpile mele în fiecare dimineaţă se vor aprinde candele din metaforele stilizate ale unei ierni în care clovnii sunt regi ai poemelor nescrise
şi pragul muşcă încet atent dimineţile femeii oarbe revin aceleaşi şi altfel în curbura gândului universal valabil pentru o singură călătorie către niciunde
Ascunzi în stânca mângâiată de valuri privirea şi apoi fugi spre înălţimile dorurilor tale adunate în sacii de oase albite de gânduri. Te ridici în vârful picioarelor deasupra unui dig imaginar - tu eşti bătut de valurile vieţii de bucuriile şi tristeţile paşilor tăi prin iarba strecurată printre dalele caldarâmului vechi al amintirilor. Îi săruţi cald vârfurile mereu înnoite de limanurile atinse şi râzi ca un clovn nebun înnebunit de frumuseţea unui zbor imaginar. Clepsidra albastră a timpului tău devine pe rând colivia metaforelor colivia inimii colivia sufletului cu rădăcinile aeriene sufocate de asfalt. Parcul sau umbra parcului te aşteaptă. Păşeşti timid prin memoriile verdelui. Revine ruginiul unui octombrie cu tălpile arse de un soare straniu răspândit în întunericul fiinţei răscolită de gânduri prin cenuşiul unui noiembrie în care uneori - ca astăzi - trupul cerului surâde cristalin printre nori. Paşii tăi se aud sunt apăsaţi şi cresc se arcuiesc mereu mai înalt mereu mai zvelt. Prăbuşirile gândului în tălpi îi reduc readuc alinierea. Statica propriei umbre se multiplică. Tiparul devine inutil şi tu devii inutil într-o manevră fără suport. Căile alegerile devin mâini. Tu firul tors până la strigătul păsării negre apoi iar şi iar curbura tălpii readuce utilul şi pe tine te întoarce toarce. Devii ghemul de umbre răscolite de emoţii. Nu mai ştiu în care moment ajungi să priveşti oglinzile apelor lacului. Acea fracţiune de viaţă îneacă umbrele şi lasă strălucirea fiinţei să fie să rămână. Tot atunci glasul timpului spune: Umblă. Şi umbli. Doamne greşesc în vreun punct al poveştii al spectacolului de circ din parcul în care cupola metalică străluceşte cenuşiu? Răspunsul îl aştept în buzunarul de vânt în care am ascuns cândva în copilărie curcubeul acela zdrenţuit. Cineva mi-a spus că păstrează capătul întreg în piatra de hotar a trăirilor sale - un kilometru zero centrat în inima timpului său. Numai valurile îi pot schimba spinul. Privesc imaginarul joc al unui stabilopod cu valurile gândind jocul podului luat de ape rezidit de mâinile mici ale copiilor care nu uită să ne trimită în fiecare dimineaţă la răsărit zâmbetul inimilor lor din purpura Iubirii lui Dumnezeu.
"Podul de piatră s-a dărâmat A venit apa şi l-a luat Vom face altul Pe mal, în jos Altul mai trainic şi mai frumos.
Câte mii de oameni Au călcat pe el Până să se nască Puiul de cârcel Care să primească, Să primească-n dar Forţa lui cea oarbă Fără de hotar.
S-a dus vâlvoana-n Miezul râului Şi-a-nceput să urle În vâltoarea lui Apele repezi au Coborât din munti Făr' s-asculte sfatul Celor azi cărunţi
Fără speranţă Totul e pierdut Podul de piatră Trebuie refăcut Vom face altul Pe mal, în jos Altul mai trainic şi maï frumos."
regulile se schimbă cuvintele îşi aruncă intenţiile din pumnii de fier ai statuilor din parcuri cad pietrele domnilor şi ramurile copacilor frânte de atâta vorbărie continuă fără glasuri numai strigăte şi cârâiturile ciorilor care devin roţi într-un sistem ruginit de rostogoliri prin aerul lui noiembrie
şi eu petrecându-mi frânturi de creier printre zile şi nopţi de veghe în care sărutam fruntea ta adunam urmele ploilor din oasele mereu zvâcnind în articulaţia şoldului şarpele rămas ca o literă C ca un semn de întrebare rămas neterminat în desenul bolii
şoim al gândurilor adunate mai lasă-mi capul odată pe umărul stâng să simt că sunt mamă mai lasă-mi buzele într-un sărut al viului pe gâtul construind acum lacrima de rouă a bucuriei că mi-ai fost aripă a timpului cântând în catedralele fericirii
albă renaştere mi-ai fi pentru o secundă cât un ciob de umbră aruncată de zidul în care mă ascund acum de câte ori anii înfig în mine săgeţile secundelor netrăite de tine
şoim şi pescăruş cu ochii unduind precum valurile pe chipul blândeţii şi al iubirii de înger neasemuit închipuirilor pictorilor orbiţi de cunoaşterea necunoaşterii lor
regulile se schimbă an de an sunt voci care tac vibrează în inelele copacului viului altele vorbesc tot timpul de ceea ce ştiu vag că ar putea să existe
acea piatră aninată de gâtul mamei când închide în ea vinovăţia de a fi viu în inima unui pământ secat de uitare şi strigătul pescăruşului care eşti care cheamă care atinge umbrele nopţii şi valurile mângâindu-le gândurile întru alinare întru bucurie întru nimicul fără patimi fără culori numai alb şi albastrul mării într-un punct dintre două trupuri de i
unic braţ învelind două linii banale pe care crucile urcă şi urcă prind între ele plimbarea luminii soarelui de la est la vest de la sud la nord
raze şi raze şi raze de amintiri păstrate mereu pentru culoare irizaţii ale timpului printre fibrele nemişcării pietrelor
regulile se schimbă totul se schimbă tu rămâi ca o cruce blândă alăturată alteia şi alteia trup din trupul soarelui alb când soarele negru apasă gândul înainte de naşterea zorilor noi
interpretări graţioase în inima cuvântului se nasc sunt arpegii stinse demult filtrul ţigării arde arde buza gropilor în care ochiul se oglindeşte irisul orbului desenează întâmplările ca rotocoale din cenuşa ideilor promisiunile timpului se împlinesc
gările aşteaptă roţile trenurilor uşile vagoanelor se deschid - închid cu un pocnet de palmă închisă între a fi şi a pleca fără întoarceri inutile
se înşiră imagini tremurate aparatul de fotografiat bucurii reinventează culorile pe marginea unui câmp intemperiile nu încetează să ude paşii călătorilor înainte de coborârea din trenul care nu se opreşte
gara minutului complex îşi amână prezentarea vizitatorii rămân în paralelipipedele de fier
prelung şuieră salutul locomotiva priveşte înainte trenul nu se opreşte
mecanicul mai aruncă o lopată de gânduri în cuptorul fără rod al unei călătorii în care impostura e rolul ales rang înalt coborâtor în templul uitării
aşa este după cum spui tu t-ymp-ule gând curat ziua de 27 noiembrie "este ziua de trei ori 9 din luna a 11-a" restul nu mai contează
înfloreşte trecutul în inima mea roua ierbii amare redevine picătura din fântâna cu cumpănă se apleacă ciutura în izvorul cu bucurii şi se zâmbeşte cald umbrelor amintirilor nevăzutului văzut într-o tinereţe plină de rouă în răsăritul dimineţii veşnice
ia-mă Doamne adună-mă odată într-un sac de pânză curată cu gânduri emoţii stări învârtind roata vieţii aruncă-mă cu palmele de cer şi tălpile de aerul murdărit de uman să-i simt arsura tainelor nicicând dezvelite din pălăriile ciupercilor toxice ale gândurilor murdare
şi Doamne iartă-mi plânsetul adolescentin crede-mi Doamne maturitatea şi spune şoptit stop mişcării inutile printre cuvintele orbilor înţeleg taina cuvintelor curate sensului celor aruncate de la pământ la cer fără inimi nu-i mai prind nuanţele devin surdă iar muţenia îmi coase buzele ca într-un sărut amânat sau poate al uitării rostirii acelor două cuvinte blânde
am uitat să nu-mi fie frică a iubi Doamne şi rostesc mereu începutul
Doamne în scenografia Ta există piatra de stâncă care se prăvăleşte peste om când îşi cântă iubirea?
de câte ori Ţi-am auzit glasul în tăcerile trupului nu am văzut piatra de stâncă în Glasul Tău am văzut piatra lunii ridicând ecoul Iubirii Tale până în vârful dorului de om până la bătaia primă a inimii eliberată de limite absurde
şi-am mai văzut Doamne câmpia primăvăratic înflorită când unul din macii Tăi a redat bucuriei plinătatea
ia-mă Doamne şi adună-mă într-un sac de pânză curată ţesută de mâinile mamei sufletului meu zbuciumat stinge-mi cântecul în scrumiera idealului Tău pământean
stinge soarele alb şi lasă-l pe cel negru să ne fie gând în inima tainelor pământului
reaprinde soarele alb când primăvara fiinţelor va reîncepe nu în moartea vie ci în viaţa vieţii cuibului de sori
şi azi şi mâine este iar un ieri un timp al gândurilor adunate în potcoave de false salturi într-un plin mister de fapte gânduri rânduri mizantroape atât de mult tăcerea o ascult încât chiar cred că sunt acum un punct de forţă slăbită iar şi iar în cer ducând ploile anotimpurile berzei
în primăvară bucuria se-ntrezare în fiecare gest pe care-l fac zâmbind apoi iar plânsetul ridică şi doboară cântarea păsării din apă şi din vânt
pământul îi dezmiardă gheara când râcâie cuvântul din mormânt mormânt de viaţă cruce în văpaie din cer curgând culorile prin prund
un prag sau două ba chiar trei se ard sub talpa irosind mişcarea roţii rotund oval pământul fremătând se-aruncă-n univers la spartul porţii
şi poarta se dilată se contractă când trece umbra apoi trupul obosit de-atâta goliciune omenească de-atâta vis încins pe braţul plictisit
aştept prima ninsoare-apoi mă duc să văd cum şade clipa ta şi cerne cuvântul aspru sau cuvântul nou-vechi gând în cuibul tainelor tăcerilor burate
zăpezi de iarbă nouă-ntind pe sfori prin punct şi cred că umbrele-au uitat să mă mai cheme la masa orbului sărac citind înc-un verset din biblia furată
din casa toamnelor în care cer curgând la ceasul ploilor de bucurie se îmbată cu-amarul ochilor din ierni în ierni rodind încă o vârstă-a puiului de aur
cu ochi de vânt şi păr de aur sfânt şi zâmbetul de iarbă-nrourată cu chip de vânt primăvăratic mângâind lacrima-n stea în dar primită odată
