în pânza freatică a gândurilor

în pântecul uriaş al dorului
adorm seară de seară

palmele tatălui cresc şi atunci eu scad
ca într-un film autobiografic
derulat invers

pe pânza durerii locul îmi este asigurat
nu mai plâng. mă trezesc din oră în oră
controlez tabla de şah apoi cutia
văd toate piesele grămadă răsturnate pe fundul vieţii

mă întreb dacă ea are fund
pentru că uneori simt că nu se mai termină

mi-e somn nu pot dormi când pleoapele lui
ale tatălui cad mereu dezvăluindu-mi tot mai mult cum
un cuib de vise nătânge sau zvelte
poate fi prăbuşit în frunzele ruginite
ale toamnelor fiinţei

le privesc oarbă de atâta frică de a pierde iar
şi iar din pleoape copilăria

numele tatălui mă apără
numele tatălui are palmele calde şi mari

palmele tatălui îmi prind sufletul să-l mângâie

neputincioasă fiinţă
lasă totul să o cuprindă neîncetat
ca o fântână a bucuriei în care cade şi cade
şi cade prinde uneori marginile saltă
apoi dispare în pânza freatică a gândurilor

Anne Marie Bejliu, 28 iunie 2015

Tata

soare răstălmăcit

el stă deasupra unei bălţi şi adună cioburi
îl privesc de ceasuri întregi
ca un semn de întrebare îşi desenează trupul 
statuie de gânduri sau poate
numai statuie de vise neîmplinite

poate fi orice de fapt. în ochii mei este un el
care vânează umbre cioburi soarele rătăcit în copilărie
răstălmăcit acum când uneori îi cresc gheare

îl văd ca pe un lup la pândă când vânătoarea
nu se mai termină iar el înghite cuvintele
unul după altul strănută zdravăn se ridică

s-a înnoptat

luna îl gâdilă pe frunte el urlă sau plânge sau cântă
nu se mai întoarce nu se mai apleacă
ridică una câte una umbrele
le aruncă în găleata pescarului adormit

dimineaţă de taină atunci când
pleoapele pescarului se dezlipesc
vede peştii râde zgomotos către el
cel care fuge cel care care a uitat să plece

de fapt a rămas stană de piatră
luntre sub punte prin punte trece apa

moare lent varsă din el cuvintele naşte un poem

stranietatea curgerii ideilor îl trezeşte iar şi iar
pe el bărbatul cu trupul statuie
de gânduri de gesturi de vise neîmplinite
de umbre pescuite într-o baltă a neliniştilor
cu ghearele descoperind redescoperind lumina

Anne Marie Bejliu, 29 iunie 2015

meci cu remiză

vreau să respir aerul
acelui timp în care
indecizia era acţiunea supremă

acţiune reacţiune
ca un animal fosforescent
în transmisia ei benefică
de bucurie şi iubire sau numai de evoluţie

interior exterior erau una
bine şi rău rău şi bine
se plantau în aceeaşi sămânţă

într-o unică alcătuire se întregeau
unul din altul se năşteau
ca acum toate şi totul

mintea omului rădăcini creştea
pentru mersul mereu înainte

acum toate şi totul au rămas aceleaşi
fuge inima omului în minte
mintea în coliviile fricii

răsturnare de gând gând în rostogolirea
libertăţii niciodată asumate

flux reflux într-un cuptor de pâine de valuri
de cratime praguri

cineva îmi strigă mereu:

vom ajunge la exsanguinare
în timp ce bilele se vor ciocni neîntrerupt
metronomul va legăna timpului
cererile de eliberare
pe care le tot scriem în fiecare seară
apoi la răsărit le rupem apatici

reluăm dansul

binelui şi răului nu le pasă de gândirea omului
se nasc neîntrerupt în aceeaşi capsulă
ridică pământului mingii la fileu
până când culorile
dau semnalul unui final de meci cu remiză

Anne Marie Bejliu, 27 iunie 2015

poveste netrăită

să ne fie oare
şansa sau neşansa
acea exsanguinare

prin care viaţa se scurge
din noi încet încet
sau mai aprig

sau poate nimicul din noi
salvează ceea ce rămâne
în sacul de pânză
al umanului
risipit prea mult printre
cuvinte goale

pentru că toate cele
ce se vor acum
vindecare

extrag din noi ultima suflare
odată cu sângele
odată cu rădăcinile
odată cu sămânţa
mânzului care

nu mai apucă să trăiască
povestea inorogului
în plină bucurie
a fiinţei

Anne Marie Bejliu, 27 iunie 2015

surâs lăptos

nu ştiu dacă există stâncă de pâine
dar poate că între viaţă şi rouă
la fiecare trecere a unei încercări
se umezeşte azima pentru
încă o naştere a puilor de vis

şi-atunci spun mai sigură pe mine

pe stânca de pâine crucile nu mai dor
se muşcă blând ca buzele sugarului
sânul mamei plin

totul se închide în trupul amforei
ca o taină a înălţării cuvântului iubire
între pumnul strâns al puiului flămând
şi cel deschis în care pictorul orb surprinde
surâsul lăptos al pruncului

Anne Marie Bejliu, 26 iunie 2015

cobor sau urc

mă ridic deasupră-mi să-mi privesc lacrima
o prelungire banală a durerii
când gândesc raţional

o geometrie ciudată atunci când din mine
cad umbrele cu un pocnet cu haz
cu îngenuncheri repetate

mereu învăţ să râd pentru a mă regăsi mereu
în acelaşi loc mereu altul în privirile uimite

gânduri rânduri mereu în alergare
ca la o judecată aproape curată
a proprie-mi treceri prin mine către mine
tot mai profund

obosesc în plâns obosesc în râs
învăţ statica maxilarelor când iar şi iar
mă ridic deasupră-mi privindu-mi neputinţa

cobor sau urc habar nu am pentru că apa
a învăţat să uite sensul curgerii ei
împlineşte rostul apoi trece cu bucurie
din fluid în gheaţă apoi reînvaţă a infinita oară zborul
şi ea devine cer din ceru-i de unde

Anne Marie Bejliu, 26 iunie 2015

noroc

oho! 
ai ajuns în raza privirii absente 
şi mai ajungi 
gândire tocată de lupte absurde
îngenunchezi râzi
plângi şi pe urmă ce facem
ne ascultăm una pe alta
ridicăm verbelor glasul
metaforelor
le ciopârţim capetele

tu ştii că între noi numai virgulele
puse aiurea declanşează
comunicarea cu exteriorul

se găsesc mâini care aştern vorbe goale
e bine şi aşa. măcar un sunet dacă
se aude e semn că
se vor citi încă două trei cuvinte
noroc că nu mai pun puncte

ca un joc de şah se întâmplă toate
alb negru şi iluzia figurinelor 3D
statice mişcătoare cristal os lemn sau piatră
deşirate înşirate de-a lungul ideilor

şi ielele dansul lor nebunesc
atunci când zarurile tablelor se rostogolesc
prin cutie atunci când singure rămân
în balansul îndoielii
să joci şah sau table sau nimic

Anne Marie Bejliu, 25 iunie 2015

Vladimir Kush - "Şah"

mere coapte necoapte

putere finită în inima lui Dumnezeu
chiar de aprind o simplă candelă
El o poate stinge cu suflarea Sa 
şi atunci unde este libera mea alegere

în toată această înşiruire de inele
ale şarpelui îndoielii
sunt bătaie din bătaia inimii Lui
şi atunci când El vrea eu spun vreau
nici nu am vreme să protestez

ascult tac urmez calea mă rostogolesc
minge de iarbă la picioarele necuprinsului
necunoscută umbră mă plec tălpii mişcării

impuls de foc sufletului El dă

meciul se joacă la două capete
început şi sfârşit
repetându-se până la vârful sandalelor
cărora timpul le mai adaugă câte o bridă
numai călcâiul îl lasă liber încercărilor arcaşi
cu milă El îmi aruncă merele coapte

mă întreb de ce
în pumnii de copil ajung mereu crude
mereu neatinse de patima jocului celui care
atinge maturitatea pe un prag de fugă
mereu de fugă

Anne Marie Bejliu, 25 iunie 2015

Vladimir Kush - Sisyphus

a pierde a iubi

a pierde a iubi

mi-s simţurile arse
de neputinţă vie

sunt om şi-n aste clipe
se retrezesc vechi forţe

în una ele cântă
şi-ncerc în mine umbre
umbrelele-şi răstoarnă
geometrii concave
se umplu cu nădejde
apoi golesc veninul

amarul se îndreaptă
spre inimă în grabă

cu ruga deschid iară
umbrela vis şi iată

cuibul de viespi se-ntoarce
umbrelă e şi el

pe mine Tu mă-ndreaptă
şi eu mă-ndrept în sine
şi totuşi umbra-mi spune
că-ncovoierea-i bună

regret un singur lucru
în toată viaţa-mi scurtă
sau lungă cum e Voia
Ta acum şi-n veşnicie
că n-am fost mai aproape
de ascultarea-n pragul
casei în care ruga Ta
mereu păstrează vie
şi ruga mea-n fiinţă

acum pare departe
şi pare prea târziu
greşelile-mi plătesc
în cruci în spaţii strâmte

acolo viaţa-mi plânge
cu zâmbetul din ceruri
blajinii mă îndrumă
Tu mă îndrumi eu cânt

şi în cântarea asta
pe care-o-ncerc să curgă
mi-e dor şi frică-mi este
de-acest pustiu de iarbă

dulce amar mi-e pasul
şi frica şi iubirea
şi-aş vrea să plec în oastea
oaselor dormind

nu plec. rămân bătută
de viaţă de-ncercarea
de-a pierde-ntruna inimi
bătânde vii în cer

Anne Marie Bejliu, 25 iunie 2015

în rug de gânduri

cu viaţa-n pumn deschis
alerg spre mine
şi-n fiece răspântie 
las pradă amintirii lacrima

rugul de gânduri
mă-mpresoară
mă-ngenunchează frica

lovit sunt Doamne-n miezu-mi
de-argint de aur brut

pe cine chem în starea
în care haos cântă
pe cine viaţa-mi amară
îmbrăţişează noaptea

e simplu clar răspunsul

în întuneric iară
aprind o lumânare
cuvinte-mi las să curgă
îmbrăţişare vie trăiesc
ascult şi tac
**
şi-atunci când în genunchiu-mi
asprit de-ntunecare
un singur verb animă
pasul dintâi spre Tine

velinţă de durere
umple rădăcina
copacului sau crucii
pe care cu-ndurare

mi le-ai lăsat să spulber
îndoiala firii
că-n astă lume mare
nimic sunt întâmplare

cu Tine Doamne umplu
amfora dreptăţii

prin mine Doamne umpli
câmpul tăcerii sfinte

pe mine Tu mă cheamă

mă chemi oricum în cale
să mă ridic

târârea
visul coşmar devine
trecută umilinţă

şi-atunci şi-acum
gândirea
să o înalţ să fie
spre Voia Ta născută
crescută-a fi spre moarte
sămânţă-n bucurie

Anne Marie Bejliu, 24 iunie 2015

continuă călătoria

pe tine te recunosc a-mi fi matricea
în care amestec umbrele sau cel puţin
îmi imaginez mişcarea apoi amalgamul de încercări
răsturnate mai târziu în umbrelele prezentului

ce joc Doamne! ce joc!

sub talpă-mi creşte îmbinarea de piese
din pietrele timpului vieţii. le privesc uimită

ca un copil prost le sfărâm
uneori iluzia mă urmăreşte şi de multe ori
îi ascult tânguirea sau strigătul de victorie
asupra aceluiaşi spaţiu al unei palide cuceriri

mă domină o clipă mă scutur
 o las călcată de melci până când din lichidul vâscos
bunul prieten îi construieşte velinţa
o sufocă iar ea iluzia crede că e tandreţe

las-o să creadă melcule. noi mergem mai departe
călătoria ta nu a încetat să descrie poveştile prezentului

şi acum aprind candele când îl visez pe tata
cum doarme tresare sub acoperişul gândurilor
care mă frământă

uite că azi noapte n-am dormit

am lăsat dimineaţa să vină cât eu priveam
tavanul alb al camerei în care de ani buni
păcălesc somnul cu
încă o umbrelă de răsuciri ale trupului

mintea sare pe pereţi ca o minge de ping pong
mânuită de pumnul în care am spus că vreau
să mă ascund să învăţ reînvăţ
a-mi trăi copilăria

melc melc codobelc...

Anne Marie Bejliu, 22 iunie 2015

                                      sursa pt. foto 2: http://papichee.blogspot.ro/search/label/Brasov

te-ai obişnuit m-am obişnuit

frig dor şi tâmpla zvâcnind versuri
ca un glas topit pe o farfurie a întâmplării

asta simt acum şi tac

văd cum ard ca un cuvânt
liber să stingă lumânarea sensurilor
în umezeala semnelor pe care le înşiri

rezolvi problemele geometriei aerului
tresari la orice zgomot
la orice lătrat al copilului plin de blana încercărilor

te-ai obişnuit să mă alungi. m-am obişnuit să plec

întinzi o mână de cuvinte
mă readuci pe banca ta de piatră

întreb treptele de câte ori le mai pot călca

tu mai arunci un verb. sună bine. îl ascult
rostindu-l de câteva ori
apoi îmi spun că sunt proastă să mai cred

întâmplare frumoasă întâlnire
îndepărtare realiniere

statică umbră mai eşti
dincolo de ecranul întrebărilor

răspunsurile aproape dau năvală
şi vreau să le văd să le prind înţelesul

surzesc orbesc mai mult

tu le ştergi între timp întinzând alt braţ
de cuvinte printre care rătăceşti anume ceva
ce aş fi vrut să aud

e ca atunci când eram mică
şi-mi închipuiam că blajini sunt
după un ecran de sticlă sau de ceaţă sticloasă
şi ne privesc mimând rostirea

buzele lor le simţeam sărutându-mi
copilăria adolescenţa

acum nu-i mai văd
acum îi văd lumină în centrul privirii

deschid larg ochii şi ei mă cuprind liniştiţi
tu ştii că este o îmbrăţişare totul

te simt uneori te alung adeseori
mi-e frică de tine şi îndoi genunchiul drept
mereu în faţa Lui

totul trece sau aproape tot
ca un fir de argint pe care niciodată tu
nu-l laşi să-mi aline dorul de verb

Anne Marie Bejliu, 22 iunie 2015

sub gluga de piatră

povestea se stinge încet
pe urechea cumpenei unei fântâni
din care niciodată nu am băut 
cu setea de lumină
nepătrunsă de moarte

mă răzbeşte foamea de adânc
atunci când din mine răsar pietrele
sar static în pumnul de foc
al sensurilor nevăzute

numai atunci rostirile devin
pete de culoare
printre petalele gândurilor negândite

mă răzvrătesc a doua oară
pe fila cântecului tău
declamativ tac iubindu-te

într-o lacrimă plescăie verbul
însetat şi flămând
aşteaptă pasul dintâi pe care
nicicând nu-l voi face spre tine
simplă umbră
a propriilor patimi fără adăpost
sub gluga de piatră
a iubirii tale

Anne Marie Bejliu, 22 iunie 2015

mersul pe două umbre

ascultă-mă
din când în când
şi uită rostirea

adună toate pietrele căzute
de pe muchia limbii

ridică bucuria
ca pe o ceată de visări

este un nesfârşit miracol
al umbrei
pe care o laşi să trăiască
până când

de braţ întunericul
te ia amical
şi te dă de
toate zidurile pe care

nu le-ai văzut
nu le vezi

le vei vedea
la trezire
-----------------------

ştiu că te vei întoarce
şchiopătând
întrebându-mi călcâiul
câte săgeţi
a primit în dar
de la prieteni

nu îţi va răspunde
verbul va şchiopăta şi el

plimbarea printre litere
e ca o teamă nefondată
atunci când în tine
zace mersul pe două umbre
în care niciodată nu crezi

între ele tu
ridicat de la pământ
le dirijezi rostirile

acolo întunericul pe care
nu-l mai auzi demult
îţi vorbeşte
reinventând tăcerii sensul

Anne Marie Bejliu, 17 iunie 2015

unde să mai arunci aşchiile

vernisaj pe clapele pianului bătrân
sunetul râde imaginea-i vie în închipuirea daltei
care schimbă secţiune cu secţiune
felia de piatră

viaţa îşi aruncă hainele indecent
totul se metaforizează în dialogul incitant
dintre instrumente

concert învelit în clasic
modern pur sânge într-o frază
a prezentului perpetuu

unde să mai arunci aşchiile
ecologicul te strânge de gât rupând vegetalele
cu tot cu rădăcinile cuvintelor de împăcare

la umbra unui cuţit
felia de bucurie se întâmplă

în tăcere acum regizorul schimbă discul

la finele vernisajului cineva aruncă o chitară
peste rădăcinile smulse

se găteşte estetic încă un tablou
care mimează lacrima sferei statice

artistul se retrage pianul se retrage
golul rămâne oricum
ca o gazdă primitoare a nimicului

Anne Marie Bejliu, 17 iunie 2015

sursa imaginii:
http://celticcrow.deviantart.com/…/Cubist-Piano-III-83714968

asculţi numele arcului

îmi spui să privesc să tac
te ascult dar în mine asculţi mereu
numele arcului săgeţile te împung
şi atunci cum să tac sau să privesc

îmi arunc orbitele înlăuntrul inimii
mă ascund acolo mai mereu. tu mă cerţi încet
aproape şoptit mă arunci odată
cu bandajul uitat pe încheietura ruptă
după ultima poezie scrisă iubită numai de tine şi cei
câţiva care nu citesc decât titlul
uneori

cum să tac să privesc şi apoi să ascult
toată această poveste absurd rătăcită
printre filele îngălbenite

mai bine te uit la marginea zdrenţuită a cârpei
de praf îl las să cadă pe podea şi cu talpa
lipită de cealaltă încerc alt pas de dans

harta desenată în praf îmi va mai spune
din când în când într-un mod cât se poate de banal
ce mai faci

Anne Marie Bejliu, 17 iunie 2015

sursa imaginii:

http://www.descopera.ro/cultura/12511373-povestea-arcului-cu-sageti-si-evolutia-societatilor-umane

ţăruş împletit cu altul

în fiecare zi sap la rădăcina morţii 
cu un ţăruş împletit cu altul
seamănă cu un început de coroană 
a răscrucilor în care ajung

un fel de crucificare a ei a morţii 
se întâmplă de fiecare dată pe scena vieţii 
şi viaţa nu lăcrămează poartă măşti 
artistul ştie cum să i le potrivească
aproape râd într-un plâns cuminte când

strigătul ei îl aude numai coasa 
pe care o leagănă deasupra vieţilor iubirii mele 
şi crud cade o dată de două ori de mii de ori 

mişcarea se repetă şi atunci 

înfig iar şi iar ţăruşul împletit cu altul acolo 
unde simt că palpită de nerăbdare dalta 
coasa vârful acela nedrept 
sau poate prea drept pentru o curăţare 
perfectă a luminii din jurul meu

ca într-o biserică ortodoxă 
întunericul mă cuprinde

ce mai faci prieten drag uite 
aprind candela să nu mori şi tu
doar prefă-te că nu mai eşti 

cum se întâmplă să cazi întunericule
 în unghiul ascuţit al patimilor când 
dorinţele toate mi le adun le cern apoi le 
arunc una câte una în mişcarea 
crudă a tăişului coasei

Anne Marie Bejliu, 14 iunie 2015

Domnul m-a creat Domnul mă va stinge

vreau să uit 

să mă întorc spre 

carul greşelilor 

sfătuitor fidel luminii 

gândul curat mă îmbie

 să aştern pe tava uimirii 

toate câte sunt pornite 

din irisul infinit al Domnului 

 numai al Lui îmi poate fi far 

întru cunoaştere deplină

şi atunci 

mă despart de leii nărăvaşi 

ai răului 

chiar şi cel venit 

cu cele mai bune intenţii

ale fiinţelor în care umbrele

 nu-mi sunt încecări

şi cum pot eu oare să cunosc

 acel adevăr îmbibat cu aroma

 paielor din ieslea 

naşterii Lui 

dacă prin mine umanul 

repetă la nesfârşit poveşti

despre falsa unicitate 

în fapt

construcţie a neghiobiei sale 

desăvârşite

orice măruntaie ale pământului 

vii sau nevii 

prind în mişcarea şi în statica lor 

curgerea spre doi 

mereu doi

şi atunci 

de unde acea unicitate 

acea necondiţionare a gesturilor 

a faptelor a trăirilor

condiţionată fiind de 

punctele crucii pe care 

umblu mereu în căutarea porţii 

înspre centru 

apoi înspre sus

dorm orizontalei trezirea 

până când

ajung să învăţ a vedea 

unicul punct de forţă 

al propriei manifestări

văd tac privesc atent orizontala

 pentru a-i putea traversa 

fiecare fisură 

umplând-o cu bucuria visului

 propriei verticale de a fi

sărut verbul

 îi aspir perfecţiunea

apoi continui să mor lent 

pe orizontala 

speranţelor deşarte

Domnul m-a creat

Domnul mă va stinge 

încet sau rapid

cu pala de gând a Sa 

Anne Marie Bejliu, 14 iunie 2015

unde mai calci zvelt aria vieţii - mă gândesc la tata -

mă dureau tată toate cuvintele
pe care nu le mai puteai rosti
când toate aveau să se sfârşească

te-am visat tată aplecat
ca un brad frânt pe holul casei
erai fericit că mergeai
era destul atunci şi tot vis era
pentru că tu te ridicai la marginea patului
zâmbeai atât de obosit de
toate cele care mai ieri te bucurau

mărunte ochiuri de gând mă dor acum
şi cresc în mine până când
reuşesc să plâng
ca o eliberare din hăţurile durerii

aş vrea să fug să nu mai simt
pasărea tăcerii
cum te cuprindea tot mai strâns
îţi fura cuvintele
le transforma în prelungi şoapte

şi ochii tăi mereu vii
cuprinşi erau de ceaţa agoniei
şi tot speram tot speram
că mai pot smulge din vârful coasei
frumuseţea ta de bărbat
de om înţelept şi bun şi cald...

ţineam mâna rece
încercam să o acopăr cu viaţă
încercam să-i redau căldura

Doamne cât aş striga acum
că mi-e dor şi uite că tac
sub aşternutul prezentului
în care tu eşti
flacăra unei candele arzânde
mereu arzânde iubire în ochii mamei

din ei fur când şi când copilărie
şi tot aştept să vii
să revii să taci viu
să-mi vorbeşti despre tine

tu tată unde mai calci zvelt aria vieţii unde...

Anne Marie Bejliu, 14 iunie 2015

cât o pasăre noaptea

după ce ziua de luni m-a aruncat pe aici
spune-mi omule de ce timpul s-a oprit

bicicleta de azi scârţâie tu mormăi ceva
sună a bun venit sau aproape de
"pleacă femeie! " cu tălpile tale late către apus

într-un amurg delirant în care
sar către sâmbăta lui ianuarie

atunci cineva s-a găsit să înfigă acul
să lase branula înfundată cu decepţii durere
şi spaima omului cu ochi albaştri
înainte de căderea coasei

tu ce mai cunoşti din povestea tăcerilor
desăvârşite şi când te vei întoarce
la a lăsa morţii cu morţii
iar pe vii să-i adormi să tacă firii
cât o pasăre noaptea când sub aripă
ciocu-şi aşterne

spiţele roţilor bicicletei de gânduri
încă muşcă din falca agoniei omului cu ochi albaştri
scurmă nisipul dintre degetele copilului

jocul coasei continuă
lustra leagănă perfuzia deasupra ochilor
cuvintele picură amarul în venele slăbite
nimicul întinde braţele către sufletul lui...

candela arde

Anne Marie Bejliu, 14 iunie 2015

simplă şi complexă trăire

exist
spune natura
şi asta mă umple de bucurie

manifest lumina
natura mă îndrumă

pe fiecare petală
a unui trandafir
delfinul dansează

fiecare semn de mişcare
îmi cerne gândurile
în sita naturii superioare
oricărui gest
incomplet definit de minte

deasupra tuturor acestor
cuvinte vechi şi uzate
în bătaia arcelor
ceasornicului
El cântă

nu-L aud
îl trăiesc de la prima
la ultima zbatere a inimii fizice

cândva îmi voi aduna
arcele de sferă
pentru a umple amfora

cu sunetele
cântecului Lui

acum simplă şi complexă
trăire
a subconştientului
atât de conştient
de negurile în care
mă zbat

Anne Marie Bejliu, 13 iunie 2015

simbolistica delfinului

piatra cu păsări

împingi ca un sisif pitic piatra cu păsări
în fapt goluri
niciodată umplute cu realitate
gânduri păsări visele păsări toate
vin deasupra ta injectează prezentul
aspiră viitorul

până la urmă rămâne autosugestia
unei eliberări prin zborul lor măsurat
atât cât umbra te ţine treaz
privindu-i modulaţiile -
sinuoasele înclinări de încredere
plecări aproape întoarceri până când
ţâşnesc măsurat din ziduri
cuvinte

mişcare şi statică
sculptură şi gestica pietrelor
adâncite în propria-ţi carne
în propriul gând
le trăieşti deopotrivă
moartea şi viaţa

piatra cu păsări nu te învaţă tăcerea
trăirea ei adâncă da

ca o lacrimă clipa roade pământul
dintre ziduri

Anne Marie Bejliu, 12 iunie 2015

întregul abandon

tu mai auzi povara
cum răsună
în inima de tei când
primăvara
aşterne pacea într-un cufăr
cu lumina

şi-atunci tu vrei
să cauţi rostul costul
a toate câte sunt şi al cui eşti

trăieşti încet
dinspre exterior spre tine
în sine crezi acum că iar
stagnezi

te doare-un colţ de iarbă
care-ţi fură
privirea
care- n tine seamănă
prinos

credinţa demult
este- o visare
pentru aceia care
L-au uitat

şi-atunci
şi-acum

în ghearele iubirii Sale
prea curate
de om de mic livresc
întregul abandon

ei L-au uitat în spinii
neştiinţei
din inima în care
cresc şi scad neîncetat

floarea de crin
pământ şi sânge-aspiră
până când
un clopot viu se- aude
iar şi iar
chemând

şi-atunci cu toţi
se-adună-n umbre
dăruind
cu inima în neguri
vag plutind

durerea bucuria Lui
răscruci aduc în cale

tu mai auzi povara
cum răsună
în clopot crinul cântă-n şoaptă
prin trup de litere
iar naşte libertate

Anne Marie Bejliu, 11 iunie 2015

"Să nu laşi crinul alb fără roua din zori 
ori apusul tihnit."

cineva urcă tiptil

scutur ciutura trăirilor
fântâna adâncă a patimilor creşte undeva
 în imaginea răsturnată a orbului

pe fiecare margine de pământ cineva scade
 apoi se odihneşte într-o cutie simplă

ştiu că acolo se adună toţi regii blestemaţi
ai jocurilor de şah
alături de cutie un pion ameţit citeşte
câteva poeme
cândva scrise de o mână obosită

în mine calul sare iar şi iar câteva pătrate
în ecou aud ultimele rostiri ale păpuşii
uitată strâmbă pe banca unei vieţi scurte

litera L devine cod în trunchiul copacului
cu şapte ramuri

cineva urcă tiptil scara lui Escher

se păcăleşte cu un capăt de sfoară că o va termina
îi ofer cu graţie săpun parfumat
pentru o călătorie cât mai plăcută simţurilor

de-a rostogolul mă trezesc privindu-mi tălpile
cum măsoară cerul

am terminat căderea sau abia o încep - întreb

totul tace în jurul meu
 un ciob de cuvânt îmi repetă un banc
încerc să râd

Anne Marie Bejliu, 9 iunie 2015

aşchiile-i sunt deliciile

fericirea durerii sau lampioanele morţii
mereu aprinse
deasupra fericirii sufletului celui care ştie
celui care creşte în inima pietrei durerii

saltă umbrele în jurul lui el creşte şi creşte drept
 împotriva ceului sau spiralei
în care intră tot mai mult trupul lui
teatru şi artificiile sărbătorilor creştine
în care segmente de cruce se înalţă tot mai mult

el le cuprinde în inimă le lasă să dospească
apoi sparge gândul în patru cuvinte
 pe care demult a uitat să le rostească

frica sau teama nepotrivită acelei creşteri neîndurătoare
îl paralizează îi curbează sau spiralează
materia în care sufletul orbului creşte întru moarte
 pentru ca spiritul să-şi înalţe fruntea aripile
bucuria de a fi spre braţele Tatălui

el ştie şi ştie că viaţa a zburat demult din el
acum moare lent şi crede în pumnii lui strânşi
crede în sămânţa zdrobită putrezită
pentru încă o şansă

şi atunci

în singurătate aşchiile îi sunt deliciile
le numără la nesfârşit numindu-le câte una sau în grup
fericire iubire fericire iubire

când toate sunt

 fragmente ale muşuroiului de speranţe în care
nici un cuib nu devine întreg
prin moarte călcând steaua cu cinci colţuri
şi o taină nicicând decodată a firii

Anne Marie Bejliu, 9 iunie 2015

Tata - dresorul prezentului

Tata - dresorul prezentului -

Publish at Calameo

tu şi crucea pe care o frămânţi

dansează timpul prin cuvânt
în spasme sensul ţâşneşte spre ziduri
gardul se năruie se umple de cer

în mine zac amintirile
pe toate le aştern iar şi iar
sunt cărămizi de trăiri

daltă şi foc îmi răstoarnă iar dorul

tu tată pe unde mai calci ierburi înalte
câmpuri de gânduri

prin candelă privesc frica neliniştea
mângâierea ta nu mai vine

visul se termină brusc atunci când tu
îmbrăţişezi aerul apoi sabia trezirii taie
frazele rostite într-o singură
lovitură de moarte

vine timpul încălţat cu amintirile toate
le aştern cărămizi printre ele omizi

şi chipul tău acum răsturnat
acum revenit redevenit oglindă
în ceaţa care mă cuprinde

atent atent când strig

zidul se năruie visul se năruie

mă întorc spre arcul de pod acolo tu numai
tu şi crucea pe care o frămânţi în palme
mângâiere alunecare
viaţă moarte viaţă prezent...

Anne Marie Bejliu, 7 iunie 2015

(mâinile tatălui meu când încă trăia)

posedată sau posed

asta întreb aerul 
de câte ori îl respir
şi-l întreb iar şi iar 

dacă în mine intră
pot spune că îl posed
sau tot el
mă are în jug
în călătoria-i devenită
invizibilă
prin arte(re)le gândului

şi atunci când iese
este tot al meu
sau poate
n-am posedat niciodată
decât visele toate
pe care
dezrădăcinându-le
le-am rătăcit

între mine
şi cer
între mine
şi încercarea
de a fi
om

Anne Marie Bejliu, 6 iunie 2015

artist: Ştefan Câlţia