joi, 30 aprilie 2015

cariatide de ceară


cum ar fi să ridici o clădire imitând anticul
folosind cariatide din ceară. cum ar fi.
întreb şi tac apoi imit femeia coloană până când
soarele atinge apogeul
dincolo de tăcere începe cântecul topirii
tu taci şi zâmbeşti strâmb. îmi spui că
toată clădirea stă un pic câş. cumva se va prăbuşi
va imita avioanele moderne când sărută pământul cu faţa
ca un banc nereuşit totul se adună într-un pumn fragil
de adult prea devreme îmbătrânit pentru aşteptare
în tăcere umbrele cariatidelor de ceară
îl sprijină aparent fără efort
înainte de finita infinita cădere
el tot un fel de înger rămâne
tot un fel de cruce acum răsturnată
căutând siguranţa printre fire de nisip umed
Anne Marie Bejliu, 30 aprilie 2015

cândva când


limita de forţă există dar
izvoarele se ascund ridică pietrele
din străfundul inimii
ideea creşte aruncă pe maluri
fragmentele de gânduri
împuţinate umbre adorm în braţele
neputincioase
din ele sămânţa cuvântului lasă
urme adânci
îmbrăţişezi tăcut mercurul
cu buzele adâncite într-o rostire
taci până când...
te vei ridica. ştie Domnul ştii şi tu că
nu poţi lăsa graba delăsării
în buzunarele golite de bucurie
o fericire palidă te cuprinde
şi atunci în mână cartea
ca un ou al tuturor dogmelor prescrise
luminează
cenuşa rămasă la poalele muntelui
pe care-l vei urca în curând
iar şi iar
până-i înveţi toate nodurile
toate asperităţile
toate pietrele până la piatra de lună
din vârful
speranţelor tale deşarte
promisiune pe aţa unui balon de săpun
răspunde trupul obosit să mai aştearnă
cuvinte
promisiune care se va împlini cândva
când...
Anne Marie Bejliu, 30 aprilie 2015

revărsare zilnică


te reverşi zilnic dincolo de graniţele tale
hotarele de pâine îţi aşteaptă umbra să o împlinească
se întoarce grâul necopt grâul verde al unei primăveri 
promisă de înalt tăcut sobru
tot amâni în tine clipa şi ea se adânceşte doare
dorul de copil dorul de tată dorul de copilăria ucisă
într-un bazar de vorbe goale
dezamăgirea deprimarea disperarea
toate intră în acel buzunar pe care mama mi-a spus să mi-l cos
printre zdrenţe ploile cântă ploile mele
fără discuri de soare
încântătoare sonoritate pe acoperişul
sau coviltirul căruţei cu neghiobi
toate cele ce mă descos încet sunt acolo
plec acum la piaţa de umbre să aleg una mai înaltă
să avem de unde coborî vertiginos panta fericirii contrafăcute
în fond o pungă de speranţă de visuri troglodite
un aranjament strălucitor pe cenuşa propriului univers
sfâşiat de turmele gândurilor închiriate din vreme în vreme
pentru o cină fals copioasă
mă revărs zilnic dincolo de propriile-mi graniţe
într-un sac de cuvinte blestemate a fi improvizaţii
odată cu întreaga-mi viaţă într-un prezent absurd
Anne Marie Bejliu, 30 aprilie 2015

miercuri, 29 aprilie 2015

trăim într-un ATI uriaş


reţele de cuie înfipte în podeaua gândurilor
se ridică smucesc aripile păsărilor
rătăcite prin curţile metaforelor
la fel ca ele şi tu aduci alţi şi alţi saci
continui construcţia unui joc absurd
lasă-mă să zac în liniştea care s-a aşternut
după ultimul geamăt al tatălui
am aprins candela o privesc. învăţ să cânt tăcând zilnic
acum şi noaptea rămâne albă mereu. pare o feerie. e real
tăişul dorului se ascute
a trecut ceva vreme de când fibrele lemnului
s-au răsucit într-o filă goală
m-am obişnuit să privesc acea groapă în care
un poem a vrut să se nască. cineva a lăsat apa să curgă
se vede şi acum conducta din cărbunele timpului tău
lasă mereu urme picături de indiferenţă
şi o anume atenţie a planurilor suprapuse
sămânţa lui e vie cândva se va naşte. sigur se va naşte
te rog, lasă-mă în liniştea mea furtunoasă
nu-mi aduc aminte de când nu mai visez
trăiesc pe aşchia unei cruci în care coşmarul se repetă
se prelungeşte zilnic
la fel ca o aţă demult putrezită pe care
mereu altcineva o animă reanimă
trăim într-un ATI uriaş. schimbăm cuvintele
ca pe ciorapii subţiri sau chiar groşi
care lasă perniţe de fum pe tălpile obosite de drumuri inutile
am obosit şi nu mai vreau să mă rătăcesc
printre umbrele tale
printre umbrelele răsturnate în cale-mi pline cu amintiri
care nu-mi mai cântă
pasul merge înainte totul lunecă spre sus şi jos
spre jos şi sus mocirla creşte
uite că ridic o palmă deschisă spre cer
poate reuşesc să ridic ruga acolo
pe cea mai înaltă creastă a durerii
va fi fericită această lume mereu formată
reformată din bulgări moi mocirloşi de pământ
cineva strigă la hotarul cuvintelor răsturnate
tot tu eşti. n-ai plecat. pleacă
Anne Marie Bejliu, 29 aprilie 2015





















marți, 28 aprilie 2015

care din noi fuge



mi-am luat vapor... de hârtie

din hârtie s-a ridicat
seamănă cu miezul unei pietre
când dalta tremură ochiului sculptorului
conturul său

atunci cărbunele
ca o daltă l-a conturat
ne-am acceptat eu privindu-l el
lunecând din privirile mele
în oceanul de gânduri

mă întreb şi acum care din noi
fuge întruna de celălalt

eu
privindu-l uneori cu coada ochilor
obosiţi de aşteptări

sau el
înghiţind fibrele hârtiei
în fiecare fracţiune a imaginaţiei
privitoarei

Anne Marie Bejliu, 28 aprilie 2015


http://www.romaniatv.net/imagini-care-prind-viata-pe-o-coala-de-hartie-vezi-o-colectie-de-desene-surprinzatoare_85418.html

***

aici a trăit sau încă trăieşte
un poem
cineva l-a îngropat de viu 
şi-a uitat să lase pământul să-i cuprindă 
sămânţa încă vie


http://www.romaniatv.net/imagini-care-prind-viata-pe-o-coala-de-hartie-vezi-o-colectie-de-desene-surprinzatoare_85418.html

aproape de mal


tu aici mâine e abisul
inima cugetă bate răzbate
doare striveşte prezentul
cu amintirile în cuib ceva din tine
pleacă odată cu finalul de ianuarie
punctul de foc devine iluzie
plec pleacă totul din tine
totul este un semn al fulgerului viu
aproape de mal
laşi gândul să scurme nisipul
se amână filele
se tipăresc pline de vorbe
golite de tine
cândva vei reveni vei sări
de pe un mal pe altul
alunecând pe treptele răsăritului
în amurgul timpului tău
Anne Marie Bejliu, 28 aprilie 2015

tai în neştire verbe


pe tine cine te ridică cine
te scurmă de gânduri
în cuibul de viespi te răsucesc toţi 
cu verbele prin sabie lăsate să moară
deasupra timpului tău
vrăbiile durerii ascunse readuc puii
în cuiburi răsfirate pe tot locul
copacii nodurile şi le lasă la vedere
tu tai în neştire verbe
jungla cuvintelor se răstoarnă
virgule răsar
ca din lemn sculptate
orb te ridici orb calci orb râzi orb vorbeşti
până când
Anne Marie Bejliu, 28 aprilie 2015

abia atunci când


"nu mai ştiu
cum să pătrund
lăuntric cuvintelor:" 
- Adrian Iscru, "Rătăcit / rătăcind"
sunt absorbit de ele
le ridic statui minuscule
din marmura neagră şi albă
a îndoielii sau poate numai a
înţelegerii sămânţei
din care cresc
şi cresc neîncetat
de fapt ce mai contează
cât unde cum
am fost răsturnat răscolit
secerat cioplit
privesc dalta lui
a lăuntrului cuvintelor
mai fac un pas spre mine
niciunde nicicând
să răzbesc prin iţele şorţului
sensului lui "a fi"
Anne Marie Bejliu, 28 aprilie 2015









sursa imaginii:

ne trezim sau nu


mă rătăcesc la baza unui triunghi
aşternut cu atenţie în picioare
muchiile dor
amintirile sau visele toate
se strâng
dansez pe cercul interior
căutând punctul de străpungere
o viaţă întreagă
sau un fragment din ceea ce
am fost sunt
şi poate voi mai fi
neînţelegând nicicând de ce învârt
manivela flaşnetei dorinţelor
când totul şi toate sunt iluzii
ale minţii mereu în mişcare
din exterior
spre interiorul unui cerc
sau al unei spirale
melcul s-a săturat de mine
eu de el
ne strângem jucăriile de pluş
plecăm care încotro
cercul sau spirala aproape închisă
muşcă zdravăn
de propriul capăt
se aude ca un clopot mic mai întâi
apoi clopotul mare loveşte alt clopot
ca pe o sfoară întindem sunetul
strigăm amândoi
ne trezim
sau nu
Anne Marie Bejliu, 28 aprilie 2015


nu-i lesne


dincolo de capătul umbrei
spre înalt sau chiar sub tălpile ei
ale cenuşii 
sunt ale grabei cotidianului
de a desfiinţa lumina din mine
din tot ce mişcă
din toate câte sunt vii
este poate abstractul
unui gând de eliberare
este o formă de abis în care cuprinsul
devine necuprins
în singurătatea tâmplelor aurei
aurului virgin
devenit mai târziu platina fiinţei
după o curăţare rapidă
de lesturi
--------------
nu-i lesne să înveţi
a trăi individual
simplu este să respiri
zgomotul turmei
într-o lume a tălpilor cenuşii
numite toate umbre
când sunt de fapt
umbrelele răsturnate
ale indiferenţei
Anne Marie Bejliu, 28 aprilie 2015















luni, 27 aprilie 2015

tată


unde este jocul din căldura palmelor tale
umple Dumnezeu sacii de gânduri
în care mă scald acum zi de zi
- întreabă copila cu ochii din cărbunele tinereţii tale
când lacrima îi seacă prelungind agonia boabelor de rouă
din iarba de lângă crucea ta
tată
unde alergi atât de grăbit zi de zi
când în mine vârful durerii atinge inima de copil
şi unde să las cărţile pentru a-şi primi tainul sărutului în cruce pe chip
din buzele de abur pe care le-ai ţuguiat acum în cer
tată
mi-e dor de tine
unde să las braţele în jurul trupului tău
când din tine rămâne schematica forţă a trecutului
şi când prin mine treci
ca o îmbrăţişare perpetuă
tată
mă aperi şi acum
îmi pleci pleoapele pentru a nu mai vedea flacăra candelei
zbătându-se-n dorul îngerului de noi toţi cei care
de noi toţi cei...
Anne Marie Bejliu, 27 aprilie 2015




furie sau întrebare


nu ştiu de-mi eşti furie
sau întrebare
tot mai adesea mă întreb
şi las deoparte
ce-mi este drag să-nvie-n aşteptare
acolo unde tu nu mai pătrunzi
de ce numiţi suntem toţi oameni
când în picioare totul calcă talpa
ce e frumos e zgâlţâit de patimi
tot ce e drept în strâmbătate duc aproape
toţi şi toate se revoltă-n noi
dar nu simţim
decât atunci când inima tresaltă
în focul gheenelor
de gânduri fapte...
şi doare Doamne doare în străfunduri
de câte ori las apele prea tulburi
să-mi înconjoare mintea. sufletul îmi tace
şi tace-adânc în sinele ascuns prea bine
şi umbra-mi zace pe asfalt sau pietre
le văd mereu tot cubice
când ele-s unghiulare
şi-s risipite în construcţii slabe
nu ştiu de îmi eşti furie
sau întrebare
din tine fumegă răspunsuri
nu le văd
sunt oarbă la fel ca tine-n zare
întrevăd culoare tot mai dese
mai multe-nghesuite...
spre centru duc? - mă-ntreb iar şi iar
oare spre înălţare
sau sunt capcane ticluite de noi toţi
pentru a coborî mereu mocirlei
jalbă de netoţi
Anne Marie Bejliu, 27 aprilie 2015

cel mai bun bumerang


îngăduie-mi să trec pe drumul
pe care umbra ta plecat-a să doboare
copacul vieţii ca-ntr-o nerăbdare 
lăsată-n urmă-n pragul dimineţii
mi-e dor să uit să pot lăsa în urma mea şi anii
şi tot ce-am dăruit să-mi fie simplă pernă
din cele patruzeci şi şase numărate
din creştet până-n tălpi de viaţă
te-arunc discret în balta de cuvinte
scriu să îmi fiu scriu să nu-mi fiu
o ceartă-ar destrăma în sine drepţi
şi drepţii nu-s de tulburat
tu ştii că oarba oarbelor adună în găleţi ciuperci
pădurea-i lasă rodul ei din ploi crescute
ea le mănâncă-n bâjbâirea ei ca pe săgeţi
acele forme fără formă rătăcite-n tine
să taci de-acum un sunet să nu scoţi
socoate tot ce vrei când rolul de profesor
te face să aştepţi
ca-ntreaga lume discipol să îţi fie
sau mai simplu elev
te crezi profet te crezi în absolut
când eşti fărâma slabă din finit
nu te ascunde-n vorbe lungi şi graţioase
mai bine-ţi scoţi bocancii grosieri şi în tălpi goale
iei drumul curăţeniei credinţei nemăsurată în citate
acea credinţă-n care eşti absorbit şi-absorbi
hai lasă-mi liniştea să se întâmple. te rog dispari din fiecare por
gândirii mele lasă-i libertatea să alerge
pe câmpuri libere de maci
sau chiar de munte ne-mpovărat
de egoismul tău feroce
am să te uit şi-am să cobor
acolo unde viaţa-i tot la o răscruce
apoi iau trupul muntelui în pas puternic spre înseninare
nu fug de greu. o ştii prea bine. m-am deschis
acum închid o poartă nu pun lacăt codul tot îl ştii
şi în hoţia ta prea studiată-n zeci de ani cu furie-l vei sparge
spunând apoi cu glas nevinovat
că tu eşti sau erai mult prea departe
pentru a arde totul în picioare
sau că tu eşti copilul vremurilor tale rămas copil. te-nşeli
eşti fiară şi fiară vei rămâne în păduri imaginare
visează minte-te întruna. e viaţa ta dar nu uita nicicând
că ceea ce răneşti nicicând nu poţi să vindeci
eşti simplu om o simplă creatură-n faţa Lui
tot ce greşeşti ţi se întâmplă iar şi iară
acum sau mai târziu se-ntoarce
cel mai bun bumerang atacă şi desface...
Anne Marie Bejliu, 27 aprilie 2015

duminică, 26 aprilie 2015

palme din lemn


cortul de poveşti a plecat
odată cu furtuna din tine. o acopereai cu grijă
o înveleai cu zdreanţa certitudinilor
nu vedeai curcubeul şi am înţeles târziu
că îl inventai
deasupră-mi ploile zbucneau ştiam
că nu mă vezi
un simplu ecran nu mă poate deschide aşa cum
un gest blând sau aspru deschide codurile însingurării
lasă paşii apropierii să crească
femeie de cub mă rostogolesc la orice rotunjire
închid deschid pe sfert sau pe jumătate
am pus la copt toate merele tăiate în felii subţiri
aştept altfel de ardere altfel de roade să împlinească
acea cină de taină
a primăverilor în care tu pleci eu rămân
cu mine însămi
umplându-mi cavernele
cu mere coapte în felii subţiri
şarpele a dispărut. încerc acum să-mi cresc puii
încrederii
într-un cuib de cuvinte nescrise
singurătatea mă ia de braţ duminica
pentru o plimbare simplă pe aleea
cu palme de statui din lemn
Anne Marie Bejliu, 26 aprilie 2015

sâmbătă, 25 aprilie 2015

nodul de fugă


care ar putea fi nodul de fugă
într-un copac al nimănui
care unde când de ce
lasă trunchiul ca pe o linie de start
spre niciunde nicicând
întinde ramurile câteva frunze ruginii
sau ceva flori abia deschise
şi umbra umbra ta lăsată să piară odată cu
miezul zilelor în care
legănat de vânt te duci te tot duci stând înfipt
în rădăcinile indiferenţei
ipocrit în startul tău mereu mereu
ridici ramurile dintâi a fugă
a zâmbet a cuminţenie împuşti pasărea păsările
furi din cuib sau cuibul cu totul
şi acum mă întreb de ce cum. da ştiu
tu nu răspunzi
eşti senin eşti curat eşti îngerul coborât pe pământ
eşti eşti eşti...
de ce muşti din carnea vie a culorilor
văd că nu eşti orb eşti numai opac
nici copac
privesc acum ceea ce este un copac
repet întrebarea:
unde şi care ar putea fi nodul de fugă
în el am văzut un cuib pasărea e plecată
poate puii au rămas sau nu are
totuşi e primăvară omule e primăvară...
Anne Marie Bejliu, 25 aprilie 2015

Photo by Carl Davis




habar nu am ce este moartea

„În viaţa unui pictor poate că nu moartea să fie ceea ce e mai greu” – (Van Gogh)

o definesc în mod civilizat zilnic
răsfirându-mi degetele mai ales când
în priviri am oase multe oase înşirate
pe zidurile copilăriei. ce este moartea?
întreb la rându-mi
aud un pocnet sec de minciuni
învelite în poleiala fricii
e frumoasă dansatoare liberă să ia
când de unde şi cum vrea
personajele din castronul cu tabla ruginită
demult de tot era fragment din acoperişul
certitudinilor cuiva de pe undeva
habar nu am ce este moartea
o definesc elegant zilnic
chiar dacă nu spun nimic bat gura de pomană
am darabana ploilor pe tabla ruginită
a castronului cu personaje
din când în când se goleşte apoi se umple şi iar
şi iar una alta
nu mai râd nici nu plâng. sunt un hibrid
între moarte şi viaţă
pe marginea patului picioarele se bălăngăne
cu zgomotul paşilor niciodată împliniţi de tata
azi dimineaţă mi-am pus papucii lui noi
primiţi de Crăciun. am visat că merge. îl aud şi acum
târşind picioarele chemându-mă chemându-mă obsesiv
şi acum când el departe de mine de noi toţi
stă şi priveşte câmpul minciunilor răsuflate despre
ce cum de ce este moartea şi când...
Anne Marie Bejliu, 25 aprilie 2015




vineri, 24 aprilie 2015

izbuc

izbuc în sămânţa vieţii
o piatră lunecă liniştită
calea îi este deschisă
în inima peşterii
nici o umbră nu creşte
sub un cer de granit
paşte mânzul verdele
inima cântă
omul tace
cuvântul trezeşte
Anne Marie Bejliu, 24 aprilie 2015
imagine: Izbucul Tauz - Muntii Apuseni












doare un punct

poate în fisura aceea din perete e poarta reală spre acel niciunde al sinelui când ajunge pe tăişul zborului profund, real...spun privind prin ceaţa codurilor sufletului altei fiinţe...în fapt pictura trăirilor sale din punctul de foc al creaţiei...



                                               ~~~~~~~~

desenăm porţi de lumină în cenuşiul zilelor. secunda taie în noi planuri dense. între patru puncte cardinale nu ne regăsim. într-un singur punct, la răsărit, undeva, într-un izbuc al primăverii fiinţei, sinele prinde pe tăişul zborului profund punctul de fugă.
undeva, într-o peşteră, zidul greu ascunde poarta reală. mă răvăşeşte acea poartă de câte ori prin ceaţa minţii o întrevăd ca un animal prins în deşertul fricilor neştiute răbufnind ca propriul tropot al armăsarului nenăscut dar viu în mine.
am privit mai înainte pictura însingurării sau a singurătăţii în deplina lumină interioară. mi-e greu să spun ce trăiesc în fracţiunea de timp a privirii revărsată printre formele fără formă. palpez cu inima sinelui culorile.
ştiu că mintea le aduce la suprafaţă. mai ştiu că sufletul le împovărează şi atunci, ce anume le intensifică paloarea, şi ce anume le intensifică manifestarea asupra centrului?
doare un punct undeva, în centrul fiinţei. nu-l pot defini sau îl definesc pierzându-i densitatea.
înainte se trezeau alte frici. acum privesc şi simt cum din sufocare trec în refuzul lunecării dincolo de hotarele siguranţei reale profunde.
nimic nu este întâmplător.
o spun cu toată sarea şi mercurul fiinţei în care s-au adunat toate boabele de grâu neîncolţite şi încolţite privite şi neprivite în toţi aceşti ani trăiţi până la refuz.
desenez porţi de lumină încercând să le adun literele în cuvinte cuvintele în scrieri. mă răsfiră şi mă adună într-un acelaşi puls al inimii proprii, acea inimă în care mă strâng iar şi iar fetus pentru a mă putea palpa când şi când, pentru a-mi stabili într-un fel nedefinit trăit sau numai perceput, întregul care mă defineşte.
cumva siguranţa o regăsesc în acel fetus. eu femeia de pământ sunt simplu contur în oceanul însingurării pe care greşit o caut, căutând în fapt singurătatea în care nimeni şi nimic nu mă mai poate răni. poate doar eu sau sigur numai eu, numai acel eu care încă nu mă iubeşte, nu mă cunoaşte, nu mă acceptă...
vroiam să fie poezie. nu a vrut să fie emoticon smil
Artista pakistaneză Mussarat Mirza


joi, 23 aprilie 2015

fir-ar să fie de viaţă


în pripă ridic
praful de pe tobă praful
de pe pălăria gândului
cu un singur pocnet de palmă
adorm în mine libertatea patimilor
dorinţele le învelesc în tine
prin mine să uit
încă un cerc se închide
aruncat de clovn deasupra spectatorilor. sunt
fire de iarbă amară
glăsuind cu inima ta. tot un fel de
floare amară a iubirii de om
în linişte mă ridic din poveste
ascult tac reînvăţ
să robesc timpului măsluirile toate
pentru a fi
pentru a nu mai gândi trecutului calea
şi totuşi
tot în pripă ridic praful
praful din pumnii falsităţii tale
tot în linişte ascult
închiderea cercului
tot în linişte
mă ridic din poveste
pentru a-mi privi chipul oglindit
în ceva ce
nu mai doresc a fi
tot sunt. fir-ar să fie
de viaţă...
Anne Marie Bejliu, 23 aprilie 2015

la picioarele unui zeu necunoscut - mă gândesc la tata -


sabie
timpul tău tată
se ascute în inimă
să cresc să scad
să robesc amintirilor cale
durere în durere
prin durere se ascute
nu mai văd ieşirea din tunelul şah
în care tu
laşi cuvintele să-şi asmută
sensurile asupră-mi
iar spun
aş vrea să dorm
să amuţesc durerii glasul
e ca o târfă învelită
în trup de şarpe
creşte într-un şir fără limite
spirală a timpului netrăit împreună
trăit acum de mine
într-o foarfecă prea ascuţită
după un botez complex
în care se lasă să cadă pe tavă
jertfa de echilibru dezechilibru
iar echilibru...
instabilitate într-un cub
mă definesc acut
ridicându-mi pleoapele tot mai des
spre imaginea ta
din fotografia îngustă
aşternută de glasul mamei
la picioarele unui zeu
necunoscut
Anne Marie Bejliu, 23 aprilie 2015


miercuri, 22 aprilie 2015

tu mimai prin umbre


ai coborât pe ape
să laşi capcane fine
ielelor din viaţa 
de-argint furat prin ploi
şi risipeşti întruna
farmecele toate
lăsate ţie-n cuiburi
de firele poveştii
în care rătăceşti
sau poate numai cânţi
un instrument din fibre
cu lunecări absurde
te defineşte-n grabă
apoi lent se întoarce
şi toarce iar desface
împreunează firi
tu nu ştiu unde eşti. eşti
poate-n coada ploii
sau gândului coroană
îi stai pe creştet azi
oricum eu vreau să uit
de ce şi când venit-ai
cu vorbe calde aspre
să schimbi în mine umbre
cu ale tale coase
tu ca o moarte bună
şi rea deopotrivă
ai răsucit în mine
încrederea în oameni
ştiam de-atunci că-n şarpe
şi-n peşte
nu poţi avea o bază
sunt lunecoase fusuri
spirale inele solzi şi rece
se-nchid prin tine toate
apoi plesnesc şi pleacă
ce m-a făcut să stau
nici eu nu ştiu acum
drum bun printre năluci
nălucă eşti rămâi
de-ai vrut prietenie tu
ai primit rupt destrămat
sămânţa vorbei goale
îţi zace-n coada dublă
un inorog departe
salută-apoi dispare
e simpla-nţelepciune
spuneai că o asculţi
cânta prelung din trupu-i
întregul nu se poate
să îl despici nicicând
acuma clar îmi este
că tu mimai prin umbre
cântecul de ape
nu l-ai înţeles...
Anne Marie Bejliu, 22 aprilie 2015


marți, 21 aprilie 2015

aşa cum s-a născut - tu -


povestea cuibului de viespi
seamănă cu un pumn de ace cu gămălie
împrăştiat pe un covor de iarbă virgină uneori
alteori surprinsă toamna cum îşi retrage verdele
şi lasă rugina să-i prindă urechile
printre frunzele grăbite spre rădăcini de copaci
tu semeni cu un arici. apari reapari
stai întins sub acele tale. uneori te deplasezi
te ascunzi prinzi bila lunecând printre idei

aşterni în urma ta versuri răstălmăciri ale unei vieţi
tocată răstocată sub proprii tăi paşi

povestea ta nu înţeleg de ce m-a prins şi pe mine
tocmai când priveam pânza păianjenului rătăcitor
colţurile camerei răsunau de tăceri promise mie însămi
vroiam să mă închid între cleştii unui rac atunci când
din irişii tatălui prindeam încă viaţă
acum povestea s-a stins odată cu lumina lăsată numai
într-un trup de fitil banal
totuşi flacăra redescoperă sau reinventează arta de a trezi
retrezi irişii în care floarea de cactus
a lăsat geometriile în dezordine
spune-mi că ai stins candela pe care tot tu ai aprins-o
în urmă cu într-un ecou care
şi-mi vei spune de ce...
---------
povestea moare sub un pat de frunze nenăscute
aşa cum s-a născut
poate că va retrăi poate cândva poate niciodată
poate într-un punct tot tu
Anne Marie Bejliu, 21 aprilie 2015


luni, 20 aprilie 2015

cuiburile sunt ale corbilor


m-am revărsat mă revărs zilnic
prin pustia rostirilor
adânci patimi cresc
prin aşchii de cruce înfloresc
boboci de candoare împărtăşesc
fricile cu mine
în tâmpla copacului şi mai jos
spre începutul rădăcinilor pântecoase
scorbura liniştea o descoperă
bolboreşte adâncului poveştile simbolurilor
s-au născut s-au risipit cârje
ale baloanelor de săpun
cuiburile în care numai ruga curată
împlineşte rostul vindecării
sunt ale corbilor
odată cu jocul lor cresc
scrutând înălţimile
cândva voi creşte cândva voi muri
înălţându-mi ochiul de taină
spre vârful cuvintelor
atunci nu voi mai putea vorbi
atunci voi cunoaşte simplu verbul
"a muri"
pentru a învia cu adevărat în ziua lor
a Blajinilor pământului şi cerului deopotrivă
Anne Marie Bejliu, 20 aprilie 2015


sâmbătă, 18 aprilie 2015

cvartet ciclic


mă revărs asupra unui punct
în el mişcarea şi nemişcarea mă definesc
în egală măsură
pe mine timpul mă cuprinde ca într-o virgulă
veşmânt al nimicului şi al totului
în care rătăcesc
mă caut şi nu mă caut
mă cunosc şi nu mă cunosc
şi atunci
ca într-o horă a ielelor ridic firul de iarbă
deasupră-mi
îl declar acel vârf de cuvânt în care
balansez eul până la refuzul credinţei
de a nu-mi fi liman
răbufneşte în sine şi în tot ceea ce sunt şi nu sunt
conştient şi în subconştient
mă retrag într-un punct
ştiut neştiut
căutându-mă
drumul continuă
spiţele bicicletei propriei primăveri a fiinţei
lasă granulele de pământ
să-i împânzească hărţile
în una din ele sunt şi nu sunt
cineva va descoperi codul fiinţei
prin esenţa muşcăturii ironiei vieţii
cineva mă va regăsi
pe columna sonoră a existenţei
ca un cvartet de coarde ciclic
deplasându-mă către fiecare punct al crucii
care sunt şi nu sunt. sunt
mimez inima pământului
mişc fiecare celulă
nemişcând mişcând nimicul
pe care mintea îl inventează reinventează
galopând
static alerg către capăt
caut metronomul prezentului
printre alternativele trecutului
în care sunt şi nu sunt
sigur am fost cheie sol
într-un concert al orbilor
muţilor şi surzilor acestui anotimp
al veacului trăit netrăit de om
Anne Marie Bejliu, 18 aprilie 2015















inexistentă prea existentă traumă - viitorul -


unic fagure
cântat de viaţă
într-un pumn de cuvinte
risipite sub coviltirele serii
sunt pânze
întinse prezentului
trecutului
şi poate viitorului
pe care îl văd
ca pe o inexistentă
prea existentă traumă
pentru fiecare punct
pentru fiecare celulă
a corpului uman
unde să fugi de amintiri
unde să le acoperi cu iarbă
ca pe o capcană fină
a propriei minţi
te rostogoleşti mereu
pe pajiştile lor
şi Doamne cât te minţi
că uiţi aştepţi taci iubeşti
închipuirile armăsarului
care în copite macină
sufletul inima totul totul
unde...
Anne Marie Bejliu, 18 aprilie 2015




văd fagurele simplu


nu-mi spune că prin mine
curge ghilotina
de apă-nvolburată
de vânturi albe seci
prin tine urcă vremuri
banale-n care sine
lasă-n pietre ştima
apelor de gând
un pas doi libertate
aproximez pe file
adânca depărtare
de vârste ploi şi nume
e plinul când urâtul
se-aşterne-n om şi strigă
el omul uită bunul
cuvânt plecat în lume
să împlinească cearnă
răsfire şi rănească
transcendere de fapte
de timpuri goale-n umbre
încercări absurde
văzute-n noi prin noi
nu-mi spune că-n iubire
eşti geniul care scrie
şi scrie-n disperare
din goliciuni miere
văd fagurele simplu
în care mii de-albine
robesc să-l împlinească
în stup viaţa-i amară
nici chiar regina nu e
în bucurii scăldată
fiecare moare
umbrind în hexagoane
aurul vorbirii
fluid vâscos din floare
din flori de câmp de viaţă
un singur verb există
şi-un pas spre-alt verb
revine
când vrei să vezi prin ochiul
unic spre adevăr deschis
un singur verb şi pasul
spre altul mai există
şi-acela sigur este
trăind spre a muri
Anne Marie Bejliu, 18 aprilie 2015


















vineri, 17 aprilie 2015

autoironie


m-am născut cred înfiptă
în colţul unei stele norocoase
prin mine curge norocul
la vale mereu
rămâne mereu spinul
care mă ţine aninată vertical
(îi mulţumesc pentru direcţie)
deasupra izvorului de noroc
de m-aş uda Doamne de m-aş uda...


rămâne același - tu -


cheamă-mă stinge-mă între două degete umezite
de indiferența în care te scalzi zi de zi
tot o lumânare sunt până la urmă
cotidianul tău nu este poveste
este ceva care apasă
încerci să reinventezi încercările
le îmbogățești cu un damf de inocență
nu merge carul. leii sunt din plastic
îi țin minte când le rodeam urechile și coama
da coama. este un spațiu ideal de creștere
a forței mușcăturii
pare semn de libertate dar îți spun eu că nu este
la fel ca în orice piatră înregistrezi acel cod
al propriei ironii. pardon. al propriei mușcături
la final poți râde știrb sau lași să se legene
ultimul canin al forței tale vitale
crede-mă că am încercat încă încerc în pătrat
mai târziu încerc și în sferă
codul rămâne același
Anne Marie Bejliu, 17 aprilie 2015