tu mimai prin umbre

ai coborât pe ape
să laşi capcane fine
ielelor din viaţa 
de-argint furat prin ploi

şi risipeşti întruna
farmecele toate
lăsate ţie-n cuiburi
de firele poveştii
în care rătăceşti
sau poate numai cânţi

un instrument din fibre
cu lunecări absurde
te defineşte-n grabă
apoi lent se întoarce
şi toarce iar desface
împreunează firi

tu nu ştiu unde eşti. eşti
poate-n coada ploii
sau gândului coroană
îi stai pe creştet azi

oricum eu vreau să uit
de ce şi când venit-ai
cu vorbe calde aspre
să schimbi în mine umbre
cu ale tale coase

tu ca o moarte bună
şi rea deopotrivă
ai răsucit în mine
încrederea în oameni

ştiam de-atunci că-n şarpe
şi-n peşte
nu poţi avea o bază

sunt lunecoase fusuri
spirale inele solzi şi rece
se-nchid prin tine toate
apoi plesnesc şi pleacă

ce m-a făcut să stau
nici eu nu ştiu acum
drum bun printre năluci
nălucă eşti rămâi

de-ai vrut prietenie tu
ai primit rupt destrămat

sămânţa vorbei goale
îţi zace-n coada dublă

un inorog departe
salută-apoi dispare
e simpla-nţelepciune
spuneai că o asculţi

cânta prelung din trupu-i
întregul nu se poate
să îl despici nicicând

acuma clar îmi este
că tu mimai prin umbre
cântecul de ape
nu l-ai înţeles...

Anne Marie Bejliu, 22 aprilie 2015