Mulţumesc din toată inima Doamnei Costina Sava pentru munca sa uriaşă în realizarea prezentării antologiei mele care va apare cu titlul "Penitenţe -2013". De asemenea mulţumesc Doamnei Liliana Lupoaie pentru sprijinul prietenesc acordat din plin.
Prezenta antologie a Annei Marie Bejliu, inserând volumele de poezii - „Felinar natural”, „Înveţi să cânţi tăcând” şi „La răsărit mă vindec”, este o călătorie a cuvântului către apele primordiale ale marelui Cuvânt.
Pentru aceasta, poeta vâsleşte printre sensuri şi semnificaţii ofilite, exfoliindu-le, spre a le primeni apoi în catharsisul unui nou botez: „la mijloc de gând/ cinci din şapte cuvinte/ devin/ lacrima frunzelor nenăscute// al şaselea/ devine murmurul copacului tăiat/ al şaptelea/ izbucneşte floare/ întru tăcere/ şi sunet de toacă/ îmbrăţişează inima mireanului/ şi lacrima copacului/ într-o reînviere a sufletului/ şi spiritului deopotrivă// într-al optulea cunvânt/ foamea de litere devine, sete de Înalt.”(„ şapte cuvinte”).
Astfel, fiecare dintre acestea se prezintă la marele concert poetic într-un nou costum semantic, poeta redefinind stări, sentimente, trăiri printr-o fericită corespondenţă metaforică.
Alteori, cuvântul din universul primului volum „Felinar natural”, devine scară în rugăciune spre marele Creator, prin care îi cere dezrobirea gândului şi ridicarea inimii până acolo unde ispita să nu le poate ajunge, rugându-l stăruitor să-i menţină starea de puritate perpetuă: „te implor Doamne/ păstrează-mi rădăcinile / în bolul de aur vechi/ pentru a-mi rămâne vie/ flacăra candelei/ rugului de flori albe/ din Inima Ta/” („deschidere”).
Botezul unui cuvânt implică un act de enormă responsabilitate pentru poetă, având în vedere atât greutatea cât, mai ales, nemurirea sa: „Să botezi un cuvânt/ poate fi mai mult decât botezul unei fiinţe/ o fiinţă moare/ un cuvânt nu/ şi forţa lui poate schimba lumea/” („icoana din carte”)
Însă cuvântului, nu-i este de ajuns încărcătura naturală, îi mai trebuie ceva adăugat, îndeosebi când vine de la persoana iubită, şi anume fericita rostire cu care să i se înmiresmeze sâmburele semantic: „m-ai invitat la masă/ farfuriile sunt pline de versuri/ de verbe răsfăţate la foc molcom/ căldură multă flori de cais/ răpesc aromele metaforelor şi ochii tăi/ lumină şi blândeţe într-o rafinată alcătuire/ orice gurmand aşteaptă asemenea răsfăţ /” („invitaţie la masă” )
Discursul poetic este brodat cu îndrăzneţe asocieri de imagini, venind în avalanşă uneori, sau, dimpotrivă, punctând sporadic versul spre a-i relaxa viitura în tihna unei albii dusă în larg.
Faţă de ordinea lumii cu regulile ei impuse, cât şi faţă de datul fiinţial, poeta manifestă respect, neangajându-se nicicum în intervenţia de a le schimba, preferând să le depăşească. Tot ce vrea să recucerească după eforturile de salt peste dificile încercări, sau de slalom, pentru a nu greşi faţă de cele gingaşe, este renaşterea într-un „copil al iubirii” la o nouă primăvară sufletească, răsfirată peste întreaga lume, iar aura alb-gălbuie de care se lasă absorbită, e coroana adevăratei fericiri, reflexie a luminii divine: „alerg spre pădure undeva/ în dreapta cuvintelor/ las deoparte virgulele/ iluzii ale materiei/ punctele mă înconjoară până la sufocare/ salt/ dincolo de mlaştina trecutului, prezentului/ sferă alb-gălbuie mă absoarbe.../ mă trezesc/ copil al iubirii, matur al încercărilor/ las iarna târzie pe caldarâm/ fir de iarbă ating/ citesc fila primăverii / ochi de inimă deschide cerul/ braţul mi-e greu/ piept dezgolit sărută liziera pădurii/ poem de primăvară răsfiră aerul/” („ sprint între a fi şi a nu greşi ”)
Anne Marie Bejliu pledează pentru o simbolistică densă, înţesând cuvântul cu semnificaţii, de parcă acesta şi-ar aduna toată semantica sa printr-un elan de absorbtie interioară. Această manieră îi conferă virtuozitate, ajutându-l să iradieze analogii în tot textul: „ iasomia este precum credinţa/ rază a lunii din pădure lumină albă/ a soarelui firii/ prinde în buchetul sensurilor ei/ prietenia/ iubirea/ afecţiunea profundă/ tandreţea/ totul/” („prietenie”)
Imagini ca adiate de rai dantelează din când în când imaginarul poetic, prefirând boare hieratică prin fina tapiserie a poemelor de inspiraţie divină: „ai intrat vreodată cu inima/ în biserica îngerilor?/ acolo ruga nu cuprinde cuvinte, crucea nu mai stă înfiptă în trupul pământului/ ” („cer însemnat”)
Cu tot recursul la felinarul natural al cuvântului biblic, poeta nu poate ignora condiţia parţială de pământean, de om chinuit de această condiţie: „văd” şi „ascult” fiinţa de lumină ce sunt/ nu uit însă că parte din mine atinge pământul// atingerea pământului/ cu toate zbaterile lui/ nu o pot ignora... ” („cer însemnat”)
Dorinţa de a transcende universul cuvintelor este o dominantă esenţială a liricii Annei Marie Bejliu, regăsită şi în volumul „Înveţi să cânţi tăcând”. Aici, cuvintele, mişcările, gesturile au agilitate extremă, întregul univers de imagini precipitându-se în cadre succesive, deoarece poeta se află în febrila căutare a unor noi cuvinte, mai încăpătoare adâncimii sale de simţăminte:
„caut un cuvânt de început pentru un gând neterminat” („înveţi să cânţi tăcând”) Dar cuvântul scris este cel durabil - însemnând amprentă şi verdict; de aceea pentru întâlnirea cu el îţi trebuie o prealabilă îmbărbătare sufleteascâ:„şi cu inima-n dinţi mă prezint zilnic/ la ghişeul cuvintelor scrise nu promise” („ ghişeul cuvintelor scrise”).
Una dintre obsesiile autoarei este teama că timpul nu- i va veni vreodată în ajutorul cuvântului căutat, poeta aşteptând în acesta,de fapt, dezvelirea adevărului: „mi-e greu să cred/ că timpul îmi va rodi în sânge/ cuvânt dintr-o sămânţă de viu grai sfânt nedat/ mirenilor şi tâmpla zvâcneşte ne-ncetat/ ” („mit şi sit”).
Călătoria spre cuvântul încăput în sensul său ori în imaginea sa, continuă şi în acest volum până la muţenia grăitoare aflată dincolo de el. Aici, expresia poetică alunecă în albia unor poeme în proză, venind cu acumulări din jos şi din larg, navigând în tăcere pe apele scriiturii, până la vărsarea aluviunii de sensuri şi semnificaţii într-o mare din care să răsară, ca printr-o revelaţie, cu un alt chip, limpezit şi strecurat de neputiinţele vechilor sensuri: „Mă îndrept spre cuvânt îi uit sunetul mă rostogolesc printre pietrele surzilor/ Muţii îmi vorbesc, îşi cască gurile a uitare/ cuvântul îşi pierde forma în furtuna gândurilor ” ( „Întreb stabilopozii de ce” ).
Prin tăcere, poeta află o poezie de dincolo de cuvânt, situată în umbra lui, spre care îi reverberează toate sensurile. Însă, numai prin invocare începe să îi înţeleagă cântecul. Sarea pe care poeta vrea să o adauge cuvântului ar fi una asemănătoare celei din bucate, neaflarea ei dizolvând însăşi condiţia de poet şi implicit, creaţia. Este vorba de sarea cuvintelor, asigurând acestora emoţie şi vibraţie, ca pentru o pâine a sufletului: „libertatea rostirii loveşte vârful stâlpilor gardului de siguranţă. Fruntea mă doare cucuiele îşi arată formele ciudate. Le pipăi şi râd apoi las lacrimile să umple setea de sare. Mă îndrept spre cuvânt şi vreau să-i uit sunetul” ( „Întreb stabilopozii de ce”).
Abstracţionismul şi ermetismul funcţionează şi în universul volumului „La răsărit mă vindec”, fiind marca unor poeme nonfigurative, autoarea atingând înalte limite ale esenţializării încifrate, deseori defilând cu atitudini şi însuşiri fiinţiale sau obiectuale: „ridică din ploaie timpul ăsta atât de greu/ piatră de gâtul alergării ” ( „ridică din ploaie timpul”)
Tematica volumului e concentrată în jurul simbolului „la răsărit” , desemnând regenerarea ca sursă a vindecării spirituale, în ciuda căderilor repetate: „în viaţa mea/ o umbr-a coborât/ a ridicat coperta unei cărţi/ cu filele aduse din pământ/ prin cer s-au răsfirat şi fremătând /m-au înălţat spre tine Doamne coborând urcând/ infernul rai infern călcând ” („plin-gol-plin”)
Viziunea sa nu se naşte din propria afectivitate, ci, mai curând, din motive şi ritmuri lirice expresive. Astfel, de-a lungul volumelor acestea se tot reformulează, gravitând în jurul aceloraşi teme şi motive. Textul poetic este astfel, o formă de reconstituire a trăirii ce se vrea reînvăţată: „din mocirlă te salut în fiecare dimineaţă/ aştept să izbucnească rădăcinile lotusului/ mai târziu mişc tălpile/ foşnetul lor ar stinge bucuria înălţării cuvântului/”( „salut din mocirlă”)
După cum se observă, câmpurile antologiei sunt punctate de mici preludii ale temei majore, gravitând în jurul acesteia prin incizii tematice prefirate de-a lungul întregului univers poetic.
Poemele uimesc prin expresivitatea scriiturii cât şi prin forţa plastică a acesteia, întru curgerea armonioasă a o ideii poetice. Aleasă măiestrie dovedeşte poeta şi în tăietura versului, încărcându-l, prin aceasta, de tensiune şi surpriză poetică.
Intensitatea viziunii poetice, libertatea asocierilor cât şi concentrarea substanţei lirice oferă spectacolul unei poezii ce poartă blazonul de mare poetă.
Costina Sava, 3 aprilie 2015
Pentru aceasta, poeta vâsleşte printre sensuri şi semnificaţii ofilite, exfoliindu-le, spre a le primeni apoi în catharsisul unui nou botez: „la mijloc de gând/ cinci din şapte cuvinte/ devin/ lacrima frunzelor nenăscute// al şaselea/ devine murmurul copacului tăiat/ al şaptelea/ izbucneşte floare/ întru tăcere/ şi sunet de toacă/ îmbrăţişează inima mireanului/ şi lacrima copacului/ într-o reînviere a sufletului/ şi spiritului deopotrivă// într-al optulea cunvânt/ foamea de litere devine, sete de Înalt.”(„ şapte cuvinte”).
Astfel, fiecare dintre acestea se prezintă la marele concert poetic într-un nou costum semantic, poeta redefinind stări, sentimente, trăiri printr-o fericită corespondenţă metaforică.
Alteori, cuvântul din universul primului volum „Felinar natural”, devine scară în rugăciune spre marele Creator, prin care îi cere dezrobirea gândului şi ridicarea inimii până acolo unde ispita să nu le poate ajunge, rugându-l stăruitor să-i menţină starea de puritate perpetuă: „te implor Doamne/ păstrează-mi rădăcinile / în bolul de aur vechi/ pentru a-mi rămâne vie/ flacăra candelei/ rugului de flori albe/ din Inima Ta/” („deschidere”).
Botezul unui cuvânt implică un act de enormă responsabilitate pentru poetă, având în vedere atât greutatea cât, mai ales, nemurirea sa: „Să botezi un cuvânt/ poate fi mai mult decât botezul unei fiinţe/ o fiinţă moare/ un cuvânt nu/ şi forţa lui poate schimba lumea/” („icoana din carte”)
Însă cuvântului, nu-i este de ajuns încărcătura naturală, îi mai trebuie ceva adăugat, îndeosebi când vine de la persoana iubită, şi anume fericita rostire cu care să i se înmiresmeze sâmburele semantic: „m-ai invitat la masă/ farfuriile sunt pline de versuri/ de verbe răsfăţate la foc molcom/ căldură multă flori de cais/ răpesc aromele metaforelor şi ochii tăi/ lumină şi blândeţe într-o rafinată alcătuire/ orice gurmand aşteaptă asemenea răsfăţ /” („invitaţie la masă” )
Discursul poetic este brodat cu îndrăzneţe asocieri de imagini, venind în avalanşă uneori, sau, dimpotrivă, punctând sporadic versul spre a-i relaxa viitura în tihna unei albii dusă în larg.
Faţă de ordinea lumii cu regulile ei impuse, cât şi faţă de datul fiinţial, poeta manifestă respect, neangajându-se nicicum în intervenţia de a le schimba, preferând să le depăşească. Tot ce vrea să recucerească după eforturile de salt peste dificile încercări, sau de slalom, pentru a nu greşi faţă de cele gingaşe, este renaşterea într-un „copil al iubirii” la o nouă primăvară sufletească, răsfirată peste întreaga lume, iar aura alb-gălbuie de care se lasă absorbită, e coroana adevăratei fericiri, reflexie a luminii divine: „alerg spre pădure undeva/ în dreapta cuvintelor/ las deoparte virgulele/ iluzii ale materiei/ punctele mă înconjoară până la sufocare/ salt/ dincolo de mlaştina trecutului, prezentului/ sferă alb-gălbuie mă absoarbe.../ mă trezesc/ copil al iubirii, matur al încercărilor/ las iarna târzie pe caldarâm/ fir de iarbă ating/ citesc fila primăverii / ochi de inimă deschide cerul/ braţul mi-e greu/ piept dezgolit sărută liziera pădurii/ poem de primăvară răsfiră aerul/” („ sprint între a fi şi a nu greşi ”)
Anne Marie Bejliu pledează pentru o simbolistică densă, înţesând cuvântul cu semnificaţii, de parcă acesta şi-ar aduna toată semantica sa printr-un elan de absorbtie interioară. Această manieră îi conferă virtuozitate, ajutându-l să iradieze analogii în tot textul: „ iasomia este precum credinţa/ rază a lunii din pădure lumină albă/ a soarelui firii/ prinde în buchetul sensurilor ei/ prietenia/ iubirea/ afecţiunea profundă/ tandreţea/ totul/” („prietenie”)
Imagini ca adiate de rai dantelează din când în când imaginarul poetic, prefirând boare hieratică prin fina tapiserie a poemelor de inspiraţie divină: „ai intrat vreodată cu inima/ în biserica îngerilor?/ acolo ruga nu cuprinde cuvinte, crucea nu mai stă înfiptă în trupul pământului/ ” („cer însemnat”)
Cu tot recursul la felinarul natural al cuvântului biblic, poeta nu poate ignora condiţia parţială de pământean, de om chinuit de această condiţie: „văd” şi „ascult” fiinţa de lumină ce sunt/ nu uit însă că parte din mine atinge pământul// atingerea pământului/ cu toate zbaterile lui/ nu o pot ignora... ” („cer însemnat”)
Dorinţa de a transcende universul cuvintelor este o dominantă esenţială a liricii Annei Marie Bejliu, regăsită şi în volumul „Înveţi să cânţi tăcând”. Aici, cuvintele, mişcările, gesturile au agilitate extremă, întregul univers de imagini precipitându-se în cadre succesive, deoarece poeta se află în febrila căutare a unor noi cuvinte, mai încăpătoare adâncimii sale de simţăminte:
„caut un cuvânt de început pentru un gând neterminat” („înveţi să cânţi tăcând”) Dar cuvântul scris este cel durabil - însemnând amprentă şi verdict; de aceea pentru întâlnirea cu el îţi trebuie o prealabilă îmbărbătare sufleteascâ:„şi cu inima-n dinţi mă prezint zilnic/ la ghişeul cuvintelor scrise nu promise” („ ghişeul cuvintelor scrise”).
Una dintre obsesiile autoarei este teama că timpul nu- i va veni vreodată în ajutorul cuvântului căutat, poeta aşteptând în acesta,de fapt, dezvelirea adevărului: „mi-e greu să cred/ că timpul îmi va rodi în sânge/ cuvânt dintr-o sămânţă de viu grai sfânt nedat/ mirenilor şi tâmpla zvâcneşte ne-ncetat/ ” („mit şi sit”).
Călătoria spre cuvântul încăput în sensul său ori în imaginea sa, continuă şi în acest volum până la muţenia grăitoare aflată dincolo de el. Aici, expresia poetică alunecă în albia unor poeme în proză, venind cu acumulări din jos şi din larg, navigând în tăcere pe apele scriiturii, până la vărsarea aluviunii de sensuri şi semnificaţii într-o mare din care să răsară, ca printr-o revelaţie, cu un alt chip, limpezit şi strecurat de neputiinţele vechilor sensuri: „Mă îndrept spre cuvânt îi uit sunetul mă rostogolesc printre pietrele surzilor/ Muţii îmi vorbesc, îşi cască gurile a uitare/ cuvântul îşi pierde forma în furtuna gândurilor ” ( „Întreb stabilopozii de ce” ).
Prin tăcere, poeta află o poezie de dincolo de cuvânt, situată în umbra lui, spre care îi reverberează toate sensurile. Însă, numai prin invocare începe să îi înţeleagă cântecul. Sarea pe care poeta vrea să o adauge cuvântului ar fi una asemănătoare celei din bucate, neaflarea ei dizolvând însăşi condiţia de poet şi implicit, creaţia. Este vorba de sarea cuvintelor, asigurând acestora emoţie şi vibraţie, ca pentru o pâine a sufletului: „libertatea rostirii loveşte vârful stâlpilor gardului de siguranţă. Fruntea mă doare cucuiele îşi arată formele ciudate. Le pipăi şi râd apoi las lacrimile să umple setea de sare. Mă îndrept spre cuvânt şi vreau să-i uit sunetul” ( „Întreb stabilopozii de ce”).
Abstracţionismul şi ermetismul funcţionează şi în universul volumului „La răsărit mă vindec”, fiind marca unor poeme nonfigurative, autoarea atingând înalte limite ale esenţializării încifrate, deseori defilând cu atitudini şi însuşiri fiinţiale sau obiectuale: „ridică din ploaie timpul ăsta atât de greu/ piatră de gâtul alergării ” ( „ridică din ploaie timpul”)
Tematica volumului e concentrată în jurul simbolului „la răsărit” , desemnând regenerarea ca sursă a vindecării spirituale, în ciuda căderilor repetate: „în viaţa mea/ o umbr-a coborât/ a ridicat coperta unei cărţi/ cu filele aduse din pământ/ prin cer s-au răsfirat şi fremătând /m-au înălţat spre tine Doamne coborând urcând/ infernul rai infern călcând ” („plin-gol-plin”)
Viziunea sa nu se naşte din propria afectivitate, ci, mai curând, din motive şi ritmuri lirice expresive. Astfel, de-a lungul volumelor acestea se tot reformulează, gravitând în jurul aceloraşi teme şi motive. Textul poetic este astfel, o formă de reconstituire a trăirii ce se vrea reînvăţată: „din mocirlă te salut în fiecare dimineaţă/ aştept să izbucnească rădăcinile lotusului/ mai târziu mişc tălpile/ foşnetul lor ar stinge bucuria înălţării cuvântului/”( „salut din mocirlă”)
După cum se observă, câmpurile antologiei sunt punctate de mici preludii ale temei majore, gravitând în jurul acesteia prin incizii tematice prefirate de-a lungul întregului univers poetic.
Poemele uimesc prin expresivitatea scriiturii cât şi prin forţa plastică a acesteia, întru curgerea armonioasă a o ideii poetice. Aleasă măiestrie dovedeşte poeta şi în tăietura versului, încărcându-l, prin aceasta, de tensiune şi surpriză poetică.
Intensitatea viziunii poetice, libertatea asocierilor cât şi concentrarea substanţei lirice oferă spectacolul unei poezii ce poartă blazonul de mare poetă.
Costina Sava, 3 aprilie 2015
(alta va fi coperta volumului, dar am ales pentru acum această imagine)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu