resturi

din toate bolile pământului
a rămas visul să construiască o aripă
una singură în care 
călătoresc neîncetat căutându-mă
așa cum nu am căutat omul și fiara din el
nu spun niciodată pentru că
mă sperie necuprinsul
sau poate că îmi dă curaj
să introduc mâna căuș să-i adun
întrebările și răspunsurile deopotrivă

pe fiecare latură a crucii
pe care răstignim speranța
altă cruce apare nestingherită
de lamele stiletelor care le caută

zimți de gânduri poposesc modelează
apoi dispar între cocoașa unei întrebări
și ovalul unui răspuns mereu așteptat

fragmente de idei lasă fiecare pas pe care îl face
câte o ființă care pleacă și pleacă la nesfârșit

pe fiecare cruce apărută poposesc la rându-mi
lăsând o umbră de încredere în ceea ce pot fi
și aproape cred că acel ceva
este chiar ceea ce sunt într-un sac de oase pe care
esențele drumului neparcurs îl hrănesc

din toate bolile pământului numite vise neîmplinite
m-am ales cu o fărâmă de zbor prin cuvânt
între mine și sine pentru a fi în închipuirea mea
mersul înainte pe apele unei certitudini reinventate

știu. nici ea nu există

atunci ce mai există dacă totul și toate
se risipesc în gândirea omului
la fel ca cenușa din urna săracului de cuvinte
mustind a sensuri

Anne Marie Bejliu, 30 aprilie 2016

O privire din turnul Manastirii Dragomirna

karina-lumeanoastra.blogspot.com

deja râd

am învățat să plâng de la un câine
scheuna și lingea palma stăpânului
m-a privit în ochi el a râs eu am pornit a plânge
încă plâng privind oamenii cum cad
și tot cad peste băncile golite de viață
pe fiecare stâlp de interes scrie indiferență
dincolo de limita cuvântului rostit
îmi promit să nu mai plâng
încep deja să râd pe suprafața unei măști
în care mă ascund neîncetat în speranța că
odată și odată voi merita să fiu câine

Anne Marie Bejliu, 27 aprilie 2016

ating imaginar cuvinte

cuprind teama în pumni
gândul singurătății mă readuce în vaduri normale
privesc în jur cum oamenii pleacă
mulți nu se mai întorc

rămâne fila goală în pumnii strânși de atâta viață

printre cruci nici o frunză
le-au măturat tălpile lor când obosiți de viață
și-au strâns carnea de pe oase rămânând simple cruci
pe eșafodul iubirii umane

uneori mi-e atât de dor de mișcarea lor încât
le ating imaginar cuvintele rostite
se nasc șiruri lungi de gânduri pe care
le aștern tăcut în inimă

în pumni teama se strânge și ea
redevine forma ciudată a încrederii în eliberare

Anne Marie Bejliu, 27 aprilie 2016

surplus

sunt surplusul de mișcare
din mâinile Domnului
cândva voi fi surplus de lumină
între câteva oase
din care câteva 
vor redefini crucea mișcării vieții

printre nori pământ și ceață
ploile nu mai contenesc
iar frigul
descrie vernisajul pământului în care
câteva instalații din os alb curat
vibrează a rugă umană

peste toate rostește cuvântul dintâi
un glas profund pe care l-am ascultat
în tunelul cu pereții de șah
din care am ieșit apoi sărit înapoi
pentru un fir de viață maternă
--------------
după salt
s-a pus punct
după punct
s-a pus cuvântul scris
după cuvântul scris
indiferența

trăiesc
asta rămâne
poate voi mai trăi
printre versuri nescrise

Anne Marie Bejliu, 27 aprilie 2016

spectacol de circ: ignorarea

cercuri de plastic aterizează în centrul arenei
farfuriile nu se sparg
bilele nu se rostogolesc
aleargă prin aer sub un control riguros
al chipului vopsit parcă într-un rânjet sinistru
și el, clovnul tace și tace și tace
învăț de la el...

ca un clovn privesc ignorarea
știu că mai târziu vor râde toți
de ei înșiși
circul este mereu deschis zâmbetului
lacrimilor simpatiei sau antipatiei
spectator și clovn
mă rostogolesc pe scena aparent circulară
odată cu tigrii și caii și toate celelalte animale
împovărate de oameni

este caraghios cum se mișcă ignorarea oamenilor
parcă-i mereu sub un bici și se transformă
în praf de câte ori clovnul
ridică fruntea
și merge mai departe în propriu-i spectacol

mereu același titlu...

Anne Marie Bejliu, 27 aprilie 2016

alt zar

nu știu dacă am ce să-ți mai spun acum
au curs zile întregi
în care am citit recitit mesajul tău 
dincolo de răzvrătirea mea există inima
ca o frontieră în mișcare
sau ca un ritm de tobe care anunță
bătaia primă sau ultimă a gândului

habar nu am ce simt
am răcit și dor toate articulațiile mușchii
o iau razna și atunci un hohot de râs
mă salvează din povestea cuiburilor

bine. tac. nu mai râd. te ascult iar și iar pentru că...

las în mâinile sufletului cuvântul dintâi
iar pe tine jumătate te păstrez copil
în cuibul de păsări spin
jumătate te privesc îndelung
ca pe un joc nejucat sau poate jucat
odată demult
în brațele iubirii Domnului

ce mai pot spune acum
când simt că în sfera cuvintelor amânate
sarea și dorul rămân neatinse mereu

otrava alunecă prin perfuzia versului
picătură cu picătură
cineva pune brusc punct

nu știu dacă am în mânecă
un al doilea vers

să aruncăm zarul vechi
luăm altul cumva albastru cumva întreg
pe care altcineva nu-l mai poate rostogoli
dincolo de ultima treaptă de sus
decât El

Anne Marie Bejliu, 19 aprilie 2016

un radical și o lămâie - soluția -

ce știu eu cine sunt
și dacă am vreun dubiu când ating 
marginile propriei existențe
cu un deget care se prelungește infinit
căutându-mă în propria-mi aură
las să cadă peste toate și tot
cuvântul acela pe care cu greu îl rostesc
prefer să-l trăiesc
mereu căutându-mă undeva
între mine și sinele
uneori somnoros alteori prea treaz
încât durerile de cap nu mai trec
și toți îmi traduc aceste stări
ca o migrenă sau mai multe
aproape epilepsie stare din care
mă trezesc râzând tâmp
negăsindu-mă
doar atingându-mi conturul capului
în căutarea unui gând

ce mai știu eu despre cine sunt
dacă prin mine trec toate cele energii
în care regăsesc numai crezând
mâna Domnului

și atunci
încetez să mă mai întreb
și tot atunci
încetez să mă mai plâng
de răspunsuri iluzive

și atunci tac
și caut liniștea între mine și sinele
uneori adormit alteori înțepenit
într-un pumn de priviri abstracte asupra
tuturor acelor lucruri
în care tot mai greu nu mă regăsesc

despre ceea ce voi fi
nu gândesc decât atât cât ține
umbra prezentului

știu că sunt un copac și acel copac
când își privește umbra
își vede geamănul fremătând odată cu el

când soarele se satură de noi
pleacă

el, copacul,
devine mai sigur pe el

geamănul dispare
freamătul acum este unic...

în fapt
ce nu știu este dacă freamătul
se împarte mereu la doi
sau se înmulțește

cineva mi-a dat o soluție
un radical și o lămâie

Anne Marie Bejliu, 18 aprilie 2016

roată pătrată

roată roată rotește-te încă o dată
oprește-te rotește-te lasă dinții să prindă aerul
sărutul tău îmi face bine aer
sunt roată pătrată fără rost modelată și țip
țip în gol ca un copil isterizat de adulți
prea mulți pleacă mereu prea devreme
și râd râd ca prostul în parcul de distracții
secțiunea este a roții uriașe
mecanismul meu mă înnebunește
arunc din mine hainele murdărite de maturitate
redevin
copilul în care roata râde și scârțâie neîncetat
îl sperie împrăștie adună distrează copleșește
adună readună distruge reface crește
și totul e un joc a fost și rămâne un joc
în care eu însămi sunt jocul și jucăria în care
altă jucărie privește
roata dințată pătrată plină sau goală
de leagăne statice
patrupede cu ochi de foc umblă pe pământ
coșmarul pornește în fiecare dimineață roata
roată pătrată oprește-te rotește-te. stop.

Anne Marie Bejliu, 18 aprilie 2016

furtunul verde

pe cheiul râului cu multe poduri
bucureșteanul pierde cheile cântecului
printre păsări ciudate reînvață mersul pe jos 
uită metroul în sacoșa cuvintelor aninate
între poduri de umbre și cele reale

pe scările unui metrou oarecare
subconștientul dezamăgit
reia amintirile din subsolul plin de vechituri

sparg sticlele deja ciobite
le ascult aerul cum umple subsolul
cu anotimpurile copilăriei netrăite

o trăiesc acum gândind la tata
cum lăsa licorile să aștearnă
toată filozofia sa între o clipă de atenție
și una de neatenție în care podeaua
devenea lipicioasă

pe cârpa albă broboane de sudoare
reconstruiau poemul gândului uitat a fi
rostit în fraze lungi prelungi ca viața în care
tata a rămas o umbră o mângâiere și uneori
glas pe care-l aud când
densitatea zilelor mă sufocă

furtunul verde subțire stă și acum atârnat de un cui
în cămara plină de umbra tatălui
o mână întinde umbra apucă furtunul subțire verde
licorile dorului curg prin mine
închid ușa cămării și iau povestea de la început
tăcut

Anne Marie Bejliu, 17 aprilie 2016

titirez

la mâna a doua pare totul
pe pământul
în care agit câteva frământări

astre umbre urme
pași repetați la nesfârșit
gesturi

aceleași gesturi
mereu desenate în aer
pe pământ prin apa învolburată
apoi liniștită din care
cresc inelele până la un țărm
imaginar al valorilor ființei
aceleași roți rostogolite
pe asfaltul străzilor

orice formă ar lua umbrele
cad aproape la fel
repetabil la fel
numai unghiul
din spațiul în care privești
contează cumva
în redescoperirea adevărului

fragmente din el
cad în fiecare anotimp la fel

mă agit pe mine însămi

nu mai văd decât noutatea
unor umbre învârtite într-o jucărie
ca un spin la ambele capete
timpul își rotește trupul oval
între capetele lui

noi privim și atingem cu
vârful degetelor

el se zbate să meargă
mai departe într-o sferă care-și
schimbă traiectoria mereu

spirală devine cu un anume cod
care ne face să credem
în viață și moarte

n-ar fi mai bine să privim
umbra jucăriei după ce mâna
aceea magică o pornește și o
tot repornește
sub privirile noastre mirate?

Anne Marie Bejliu, 17 aprilie 2016

bang și bing

bang bing o iau înapoi odată cu inima
același trap la rădăcina culorilor
pe care ochii le reinventează
aceeași libertate între bing și bang
picajul în sfera gândurilor 
printre amfore cu o singură toartă
rămâne bing suspendat odată cu leagănul
de nucul unei copilării bogate
în care o singură mână mă adună
dintr-o clepsidră lăsându-mi luxul
de a fi și de a rămâne om

cu bang la braț răsucesc tălpile spre niciunde
într-o plimbare liniștită printre verbe

Anne Marie Bejliu, 16 aprilie 2016

mereu un alt cuib de jocuri nejucate

e destul să-mi gândesc frica și începe
vâltoarea gesturilor aproape de necontrolat
pe fiecare braț încolăcite umbre izbesc 
alături de cuvintele pe care încerc să nu le aud
fruntea lăsată pavăză pragurilor prin care
uneori trec ca o lumină alteori ca o cărămidă
care rămâne în zidul nevoilor

este destul să-mi gândesc liniștea
pentru ca forfota libertății false să înceteze
să lase cale liberă genunchilor îndoiți în rugă
să se înroșească

în rugă prefer verticalitatea. știu că
ghemuirea strânge multe noduri în trupul
și așa ca un zvâcnet dureros
al plecărilor prea dese
întru veșnică pomenire a unui nume
și a unui glas stins prea devreme
mereu prea devreme pentru mintea
mirencei care caută iubire în oameni

știind că cealaltă sau poate unica iubire
vine mereu pătrunde arterele prin care
frica mai mereu își găsește cale
ca un instrument ciudat de explorare
de modelare

este destul să cred în toate acestea
și să merg mai departe
---------------------
mișc degetele amorțite între vers și frază
apoi ridic palmele căutând
cuibul păsărilor spin în care găsesc mereu un alt cuib
cel al jocurilor nejucate
mereu spini se frâng cresc alții mai viguroși
și jocurile...

Anne Marie Bejliu, 17 aprilie 2016

pânza este gata

învăț din filele poetului câte un verb
câte o metaforă sufocată de gânduri
de boala care stăpânește deasupra 
punctului fraza

se naște un orb altul pleacă
trenul nu stă în stație decât
fracțiunea de timp în care
roțile lui fură ultimul strigăt
ultima formă de empatie dintre
pleoapele căzânde și
lumina artificială a salonului
de spital

atâta alb atâta tăcere cade
odată cu aripile
un singur înger stă alături de păianjen

pânza este gata geometriile lasă
punctele să cadă

omul întreabă răspunde tace
și tace în cântecul lui orb

câte garduri cad tot atâtea ridică
praful și cântecul cocoșilor
în plină noapte
s-a răsucit o pană în coada umanului
alta s-a frânt alta se întinde să măsoare
verbul poetului cu glasul încă tânăr
deși el a plecat demult printre cei
ce văd acum iubirile cerului altfel

mai intens mai colorat sau poate incolore
devin toate pentru că ochiul nu mai
lasă iluziile să crească

alb negru scenariul este gata regizorul înalt
lasă spadele încrucișate
între viață și moarte un declic și
luminile felinarelor se reaprind în
memoria celor rămași
a celor care surâd ferestrelor Lui

Anne Marie Bejliu, 15 aprilie 2016

cruce de sunet

alb negru negru alb și
jocul degetelor pe clapele instrumentului
o bătaie două de picior
aparentă armonie în mișcările sacadate
și o cheie în notele prezentului
aruncată peste coșul unei case imaginare
a copilului din care rămâne jocul și
urma prelungilor căutări în nimicul zilei

mereu parcă este aceeași zi prelungită la infinit
omul rămâne ca o cruce
pe turla unei biserici metaforizate
sau ca mișcarea unei idei neîmplinite

nenăscutul din fiecare
geamănul dintre trecut și prezent
leagănă picioarele cocoțat pe un arc de pod

între două verbe pasul își întinde mișcarea
la fel ca nota aceea de calm aparent a tăcerii
prinsă între vârful degetelor interpretului
și instrumentul lucios sau pianul bătrân
din sala așteptărilor

cât hotar mai întinde creatorul între
prima notă și ultima pentru ca ecoul ideii lui
să rămână la fel ca sunetul trenului
cel care lovește zidurile gării

în ea nicicând nu se oprește
considerând-o haltă simplă haltă

alb negru negru alb
sub tălpile însângerate ale versului
colorat de sunetele unui concert imaginar
se plimbă gândul
în toate cele patru puncte cardinale
devine cruce de sunet
prins pe sfoara metaforelor prin cârligele poetului
interpretului pictorului nebun
a sculptorului cu dalta
mereu ridicată într-un unghi absurd
deasupra ultimei file de piatră

Anne Marie Bejliu, 15 aprilie 2016

peste toate verbele se așterne cenușa

se ard cărțile versurile cuvintele
pocnesc la fel ca boabele de porumb înfloresc 
în palmele pline de sare

tu ce mai faci aripă
iar tu coloană
de câte ori te mai îndoi odată cu mine
când
simt că luminile se sting
pentru a se aprinde candele în biserica orbilor
cu o singură cârjă plină de metafore

peste toate ideile norul dens se așterne și
râde necontenit pentru că
oamenii îl mențin viu deasupra tuturor
gesturilor lor neghioabe

când și cum se va destrăma cred că
nici Dumnezeu nu mai știe
a uitat să pună frână omului și acum
îl privește neputincios
de dincolo de norul acela dens pe care
din greșeală sau voit într-o legendă
cineva l-a eliberat
cu o singură lovitură de sabie tocită

peste toate cuvintele macin iarba amară
mă însoțesc licuricii promiși dar
într-o vară anume reinventată
de Dumnezeu

Anne Marie Bejliu, 12 aprilie 2016

curge apa curge

”Ce neliniște profundă, ce puternică dorință de altceva.
De lucruri care nu sunt nici țări, nici clipe, nici vieți,
Ce dorință, poate de alte stări sufletești
Adulmecă în interior clipa lentă și îndepărtată!”
- Fernando Pessoa
--------------------------------------------

căderea nopții căderea cuvintelor și arderile
care se pornesc din amintiri

de la capăt scenariul se reia
ca o tulumbă în plină desfășurare

curge apa curge
stinge aprinde prietenii...

dizarmonii blocaje interioare scăpărări de idei
și visele toate ca un ghem care va exploda
cândva într-un prezent așteptat

tramvaie huruind pe bulevardul pictorului
aparent noi îmbrăcate în picturi abstracte ciudate
cuvinte grele aruncate pe ziduri

vopsitorii de ocazie mereu treji acționează
filmul continuă ca un coșmar fără început

sirenele salvărilor ucid timpanele zilnic
util inutil mai mult inutil
blocuri în lucru izolații făcute haotic și teama
teama exploziei unei conducte de gaze
tocmai când îmbrățișezi răsăritul
printre pleoapele obosite

nopți albe răvășirea omului și glasul tatălui
care cheamă și cheamă încetat ca un dor fără cântec
ca o piatră legată de inima oarbei

caști din toate câte puțin înghiți
deguști îndelung haosul orașului
asculți Kitaro pentru liniștire și arzi
arzi ca o țigară de primăvară amânată

la capătul ei ajungi în scrumiera poetului care
a încercat cu tălpile proza povestindu-se povestind
tot ceea ce trăind între acute a lăsat
gustul amar al unei încercări
nereușite de a iubi și de a fi iubit

cineva roagă pe altcineva să răspundă
aparent telepatic primește răspunsul

linia prelungă a liniștii unei morți aparente
apare pe ecranul monitorului

prieteniile se aprind sting cu o viteză copleșitoare
nu-i nimic. nu au existat acum. vor exista
mai au o șansă să devină... prietenii...

cât mister Doamne într-un canal pe care
capacul stă strâmb înfipt indecent în piatra de hotar
dintre grădina blocului și trotuarul plin de mașini

mai calcă omule mai plimbă-te pe străzile
cartierului titanilor apoi spune-mi ce mai crezi
că poți scrie privi gândi în liniștea haosului
în care trăiești murind și mori netrăind până la strigăt

Anne Marie bejliu, 13 aprilie 2016

Miró - Cahiers d'art I / Surrealist Composition I (Dupin 14). Original color pochoir, 1934

http://spaightwoodgalleries.com/Pages/Miro_1930s.html

*** - fără titlu 1 -

cred că propriile-mi cuvinte mă ucid lent
și toată această mișcare mă readuce printre
cioburile oglinzilor pe care încerc să le păstrez în mâini
le țin aproape paralel pentru a nu pierde
punctele câștigate pierdute deja 
în agitația zilelor și nopților de frică

undeva o femeie mamă stă la pat soțul ei abia răsuflă
vârstele nu iartă

aici, aproape de mine,
altă femeie mamă zâmbește atât de cald încât
nu mă mai pot desprinde nici de ea
nici de sufletul acela de uriaș al copilului acum bărbat

nu știu cum mă mai pot împărți fractura pentru ca
în firida visului să rămână ceva infim pentru mersul înainte

am văzut în buzunarele Domnului fila în care
răspunsurile se primesc
îmi aștept rândul cuminte tremurând la capătul umbrei mamei

Anne Marie Bejliu, 13 aprilie 2016

*** - fără titlu -

obosit sufletul pe călcâie merge acum
ție îți scriu mereu oricât vreau să cred în 
libertatea aceea uimită
a copilului care se naște și trăiește și după ce
pleoapele se topesc
între ființă și cele veșnice

rămân orbitele ca două porți uriașe
sau ca doi soli ai mirării nesfârșite că
ceva din mine a fost ceva nu mai este
și mai ales mai ales
că totul intră într-o singură formă

chiar încape tot orice poziție ar lua ultimul
strigăt ultimul cuvânt

tata vroia să știe cât este ceasul. eu
nu am înțeles șoapta lui agonică
a vrut apă și i-am udat buzele libere
să primească suflul ultimei metafore a vieții

m-a durut și doare acea clipă de
împleticire a minții
între a-l privi îndelung și a acționa rapid

obosit sufletul se duce să învețe somnul
cu lumânările aprinse la capete de pod

pasul ultimul pas și saltul în luntre cu tălpile
goale încă tălpi apoi încet încet urcușul
pe dealul voinței de a nu mai fi decât vis
amintire umbră căldură și taină
a mireanului care te-a iubit

în plasa pescarului scheletul peștelui
continuă să se zbată ca un suflet uitat între
capetele de pod privind
flăcările lumânărilor dansul lor necontenit

obosit sufletul regăsește digul de sare din
inima bolții cerului
lasă să cadă pe pământ ultimul și primul
cuvânt al nașterii și morții deopotrivă
tace

ție îți scriu oricând chiar dacă tăcerea
a devenit ca un braț de care mă
anin odată cu sufletul pentru o
nouă partidă de zaruri incolore aruncate
în cutia de lemn a sunetelor moarte

Anne Marie Bejliu, 14 aprilie 2016

furculițe de aluminiu

am găsit fosila viitorului
suspendată între amintiri
și ultimul pas executat minuțios 
de roboții veacului de acum

pe fiecare margine de drum
câte unul ridica ștafeta o privea gânditor
apoi omul le împărțea la fiecare
câte o lingură de mămăligă

ei alegeau furculița de aluminiu
pentru o mai bună digestie în dieta aleasă
de cei care țineau cu pumnii zdreliți
de prostie puterea

un singur copil se mai juca într-o cutie
de carton cu sinele încercând
să ridice o nucă la marginea ei pentru
a o rostogoli mai târziu printre cuvinte

uneori poetul văd că îi lasă un vers
este deliciul puștiului înainte de somn
pentru că
din toate jucăriile dăruite de
oamenii acestui veac el preferă
nuca și rostogolirea ei aiurită
printre metaforele nenăscute
sau născute undeva între el
și roboții care mănâncă mămăligă
cu furculițe de aluminiu

Anne Marie Bejliu, 11 aprilie 2016

povestea se cerne

copilul din cruce își cerne povestea
prin palmele tatălui făina s-a scurs

tihna se-așterne în azima caldă
rugăciune și pace în frig neales

albe sunt toate în ziua a treia
a lui ianuarie
și ultima-i zi îi învăluie-ades

îm mintea femeii totul e noapte
diminețile cresc și scad ca un vers

cuvintele aspre au murit sufocate
în arderea lutului miru-i prinos

ascultare tăcere și vraja luminii
nestinsă și aprigă-n vălul de foc

soarele-nvie adoarme plesnește
pielea fragedă în cascade se țese
gândul îmbie cuvântul atrage

punctul finalul îl anunță firesc

peste toate e Domnul cu palma de abur
și soarele-ascultă blândul înțeles

Anne Marie Bejliu, 11 aprilie 2016

***

se întâmplă să plouă în inima unui copil
și atunci Dumnezeu lasă adultul deoparte
reinventează jucăriile sufletului
le șlefuiește, le rotunjește
până la esența ovalului

copilul privește pasărea pumnul
izvorul securea bățul magul steaua
apoi Îl întreabă pe Dumnezeu
Doamne, dar zborul unde-i?

Dumnezeu lasă deoparte toate și totul
apoi răspunde copilului:
privește-ți pumnul apoi inima...

Anne Marie Bejliu, 10 aprilie 2016

reînnoire

zi de zi mă reînnoiesc apoi mă răzvrătesc
aparența aceasta mă ucide clipă de clipă
cred că o celulă scapără către celelalte cuvinte
pe care creierul le obosește
până la așternerea unui cuvânt pe care
nimeni nu-l vede nici eu
îl rostesc iar când încep să aud ceva îl tac în mine
coborând pentru a-i privi frumusețea
cândva voi reuși să-l scriu întreg
pentru a putea urca iar cu îndrăzneală
până la tălpile lui din marmura din care
voi putea țâșni femeie
deocamdată totul se usucă
pe sfoara așteptărilor niciodată amânate
nepomenite prin pietrele lăsate
să cadă uneori haotic după despăduriri masive

Anne Marie Bejliu, 9 aprilie 2016

în altă legendă

dezbrac în mine frazele pe care le tot las
înțepenite în pasajele romanului
alerg cumva spre vers încerc o poezie 
și scuip în sân de fiecare dată când
cred că am terminat-o

ea curge liniștit mai departe
nici nu-mi spune pe unde sau cum
sau câte noduri întâmpină

ca la un săniuș spre autostrada valorilor
alunec și eu pe forma metaforelor născute
greu dintr-un ciob de verb și câteva
altfel de cuvinte pentru care nu mai găsesc litere

să nu te răzvrătești, Anna! îmi strigă piticul
din umbra mea

și atunci îmi strâng la piept brațele ca într-o
absurdă îmbrățișare a copilului ascuns undeva
între mine adultul și nenăscutul care
lovește sacadat tâmplele uterului plin de hrană vie
într-o altă legendă a celui care vrea adevărul esența lui
poate inutil poate util să-l strige omului

Anne Marie Bejliu, 9 aprilie 2016

regăsire

s-au regăsit străini de emoții
pe banca aceea pe care ridicaseră odată
minusculul castel de piatră
nu încăpeau în el
intrau pe rând se plimbau
printr-o iluzie crescută cascadă
în inima muntelui de întrebări

acum uriașii metaforizează istoria
iau câte o piatră din castel
o privesc în palme
cum le înțeapă nervurile pielii
ascultă cum pocnește fiecare por

scriu poeme liberând prin ei
metafizica aparte a iubirii

habar nu au cât i-au pictat oamenii
câte roade au căzut din copaci între timp
privirea lor rămâne țintă în tablourile
prefăcutului sau prea făcutului
produsul fabricilor de umbre și fum
de la suprafața oceanului umanității

Anne Marie Bejliu, 10 aprilie 2016

șuvițe

ciudată trăire are o mamă
care mângâie șuvițele copiilor săi
singurele rămase alături de hainele purtate sau nu
când ei au plecat demult
prima atingere, viața unuia
a doua atingere, viața celui de-al doilea
apoi uită căderea securii
și lasă metafora jocului neîmplinit
să-i prindă în velință inima
mama visează
primul copil cum îi atinge obrazul plâns cu buzele
al doilea copil cum lumina prinde în ochii mari
și cum o lasă să-i reaprindă strălucirea chipului

mama plânge uneori atunci când visul se termină brusc
și cum singurătatea femeii se reîntoarce mușcând aprig
din colțul acela în care odată
era un pat micuț în care puii de om glăsuiau iubire
prin fiecare por al ființei lor

cu foarfeca prezentului
mama lasă totul în urmă iar și iar
pentru a putea face primul după ultimul pas
prin viață călcând
jumătate femeie jumătate câmp uitat
în paragina unor plecări prea devreme
prea gălăgios prea curând venite să doară

Anne Marie Bejliu, 10 aprilie 2016