ating imaginar cuvinte

cuprind teama în pumni
gândul singurătății mă readuce în vaduri normale
privesc în jur cum oamenii pleacă
mulți nu se mai întorc

rămâne fila goală în pumnii strânși de atâta viață

printre cruci nici o frunză
le-au măturat tălpile lor când obosiți de viață
și-au strâns carnea de pe oase rămânând simple cruci
pe eșafodul iubirii umane

uneori mi-e atât de dor de mișcarea lor încât
le ating imaginar cuvintele rostite
se nasc șiruri lungi de gânduri pe care
le aștern tăcut în inimă

în pumni teama se strânge și ea
redevine forma ciudată a încrederii în eliberare

Anne Marie Bejliu, 27 aprilie 2016