vineri, 31 octombrie 2014

desiş fără liman


seara,
argintul zilei ridică filele-n vârful felinarului bătrân
închipuite umbre
cu umbrelele desfăcute desenează ploi
şi-n fiecare fiinţă
creşte poemul somnului cu sprânceana ridicată
întrebările zilei coboară treptele de piatră
banca din vârful piramidei întrebărilor rămâne goală
nimeni de gând nimeni prin vânt
nimeni cu nimeni prin nimeni pe nimeni
comunicarea serii într-un vapor al niciundelui
porneşte roţile morii de piatră
se ridică zdrenţele buzunarelor fericirii
sunt aşternute blând sau aspru pe aleea visului neîmplinit
povestea aşterne pudra de zahăr
pe marginea paharului de cognac al femeii cu ochi de vânt
o înalţă prin conturul unei iluzii
până când cade răvăşită în tăria clipei
în ea, în acea clipă, se pierde tot tabloul raţiunii
de acolo porneşte fuga inimii prin desişul fără liman al tristeţii

Anne Marie Bejliu, 31 octombrie 2014

imagine: fire_by_rickydeviant
http://rickydeviant.deviantart.com/
















fulgeră lira soarelui


şterg din mine umbrele sau se şterg singure când aprind candela înfrigurată de adevărul neştiut.
în spatele băncilor din lemn de stejar, pereţii caselor Domnului lasă lumina să umezească ochii mirenilor.
ruga tresaltă în şaua neadormiţilor vieţii.
cunoaştere fără cunoaştere, complet incomplet sau mai degrabă incomplet complet, sacul amintirilor cântă.
şi totuşi, ce se aude dintre zidurile castelului anotimpurilor, când în mine cresc fire de pir, se împletesc mereu cu trupurile, formele fără vârstă ale încercărilor cu pasul săltat al minţii, ca un obiect de tortură al realităţii, ca o coasă vrednică de aplauzele oamenilor din bâlciul deşertăciunilor.
în el, roţile caruselului plimbă păpuşile de carne într-un cerc.
parcă totul este o convulsie prelungită,după care ochii devin tulburi, râsul nu mai este râs, lacrima rămâne cod în trupul frunzelor copacilor crescuţi la baza lui, a caruselului încercărilor.
peste toate şi tot, El surâde binelui din oameni.

 fulgeră lira soarelui paşii călătorilor. 
rostogoleşte caruselul în convulsii infinite apoi dă cu centrul firii de pământ, sperând la rândul Lui, într-o trezire.
Anne Marie Bejliu, 31 octombrie 2014

















marți, 28 octombrie 2014

prea târziu să priveşti




dacă întrebi cine sunt
voi îndrepta mâna spre nicăieri
lungimea braţului se frânge se contorsionează
ca o ţigară lăsată aprinsă
singură între pereţii scrumierei liberă să ardă
într-un continuum banal de trăiri
nu ai nevoie de ea. e firesc
fumezi alte ţigări. alte parfumuri alte cuvinte
păstrează-le neatinse
din coşul hârtiilor aruncate demult
răsare trilogia valorilor declarată neavenită
cineva a spus
că va arunca într-o zi iarba fiarelor între coperţile ilizibile
apoi a uitat. poate a dispărut
tu ai fost mai rapid
ai aruncat iarba amară ai uitat că vindecă o parte
din saturaţia omului de a fi braţ sau instrument
lăsat să zacă alături de scrumiera în care
ţigara a ars sau arde continuu
ştiu. nu întrebi cine sunt
contează cât săritura puricelui de pe mâneca hanoracului
pe muchia filei pe care odată demult ai aşternut
ceea ce aşterni mereu în alte şi alte file
este târziu prietene
taci şi ascultă cum ard alte şi alte ţigări
jocul tău e un castel de cărţi în care nimeni nu intră
totul se dărâmă la orice adiere de vânt
târziu... e prea târziu prietene să priveşti ţigara
Anne Marie Bejliu, 27 octombrie 2014

















luni, 27 octombrie 2014

răzbate


pe treptele unde soarele nu răzbate rostirea este grea
tu şi celălalt armăsar aproape inorog
ea şi celelalte frici cu frunţile aproape corn de lună
şi urletul lupului în vârful coarnelor cerbilor
adunaţi firimituri de cenuşă
rănile răni intră una în alta se face loc
atunci când privesc durerea ca pe o păpuşă infinit maternă
cumva în ea se ascunde într-un timp fără graniţe
paternitatea cuvintelor rămase nerostite
ca săbiile în plin zvâcnet către beregata albă a cuvintelor
încerc tot încerc să eliberez un strigăt
ca un animal de pradă al liniştii
sinele întâlneşte exteriorul prin interior
la fiecare vocală răsucită spre limba de cremene
scânteia zace la capăt de drum
când focul de tabără oarba nu-l mai vede
şi totuşi undeva pe o pajişte ascunsă el arde neîncetat
pe treptele pe care soarele răzbate la răsărit
rostirea lunecă odată spre rădăcinile cuvintelor
rostogoleşte spre cer vocalele
târăşte consoanele în lesa scânteii
apoi tăcerea împrăştie deasupra hărţii lor
tămâia fumul ei parfumat vindecător
acoperiş de fum lăsat să zburde ca un hotar
al versurilor negândite simplu aşternute
prin mâna care cântă fără hamuri noduri puncte...
Anne Marie Bejliu, 27 octombrie 2014


lira cuvintelor tale


prin lira cuvintelor tale tată urc şi cobor căutându-te
viaţa mi-ai dăruit-o în iubire apoi în braţele tale adormeam când sunetul roţilor tramvaiului rostogolea visele toate răsucindu-mi trupul
mă trezeai uşor mângâindu-mi sprâncenele şi-mi spuneai:
- Ana, suntem pe drum, fata tatii, încă pe drum
acasă timpul mă aşternea în patul prea lung pentru privirile mele somnoroase
pleoapele le ridicam regăsindu-ţi zâmbetul şi sărutul în cruce pe chipul micuţ
tată, mai cântă-mi romanţa omului sărman. lira cuvintelor răsună în ecou în scoica urechilor femeii de acum. vocea ta caldă răzbună mereu larma străzii când îmi aştern oboseala pe aşternutul îngheţat al unei singurătăţi fără praguri
te caut tată între umbre şi joc să-ţi mai fur încă odată căldura braţelor
tată, răsăritul te va întoarce tânăr în privirile copilei cu ochii din cărbunele toamnei
sau privirile ei vor rostogoli stâncile poveştilor spre copilărie mereu...
Anne Marie Bejliu, 26 octombrie 2014

Ion Iancuţ - "Inorogul de seară" - bronz
http://artindex.ro/2012/05/16/iancut-ion/


cândva mă voi ierta


safirul cuvintelor nu încetează să se purifice sub dalta inimii cerului.
între a fi şi uitare încape multă iertare pe care încă o înfirip
încă îi ascult cântecul încă nu-i înţeleg esenţele.
pe mine prin mine să mă iert că am stricat firul de argint dintre talpa de iarbă petalele crinului înălţării şi rostirea unui gând neîntrupat.
mă tem să mă iert sau poate nu este teamă.
este ceva ca o piatră neşlefuită în mine care roade şi roade adânc
Doamne, iartă-mi tu neiertarea de sine şi învaţă-mi pasul să calce apele cu blândeţea aripilor tăioase ale pescăruşului
în zbor aruncă-mă şi lasă-mi trupul amorţit să-şi întindă oasele nu prin cleiul pământului, prin esenţele timpului nemăsurat decât de Privirea Ta.
cândva mă voi ierta. nu promit. rostesc acum în inimă cuvintele şi le las să cureţe vindece aline nervurile fisurile pietrei în care încă frământ azima verbelor a fi a iubi a dărui, în tunelul prin care străbat anotimpurile îmbătrânind întinerind murind reînviind fărâmă cu fărâmă prin Glasul Tău de tunet îmblânzitor al fiarelor din pădurea plină de ramuri frânte care sunt.
Anne Marie Bejliu, 26 octombrie 2014

Ion Iancuţ - "Vânturătorul de stele"

http://artindex.ro/2012/05/16/iancut-ion/



poveste poveştile


să mă tem să nu mă tem
de dalta care răsună neîncetat
în timpanele firii se aşterne liniştea
apoi furtunile te înghit,copil cu tâmplele albite
ninge şi ninge deasupra ta
acum pasul copilului lasă libere versurile
mâinile le păstrezi căuş. primeşti tainul şi taina bucuriei
din glasul adâncurilor. ale tale sunt toate
cele ale cântecului înfiripat demult
izvorul nu seacă. fântâna dăruie mereu
apa proaspetelor pânze şi tu croitor al jocului
povesteşti cum bilele aleargă
pe holurile trecutului şi prezentului deopotrivă
sub pasul liniştit al unei sume răsucite a valorilor
mai scrie-mi te rog, o poveste
ţi-am spus că din poveşti sufletul creşte
uite pe colţul mesei azima cuvântului tău. s-a înălţat
spre gura flămândă a copilei cu ochii din cărbunele toamnei
desenează-i frumuseţea aşa cum numai tu ştii să o aşterni
pe coala sau pânza inimii
poveştile, poveştile tale, poveştile firului de mac
ale păsării guralive cu penele albăstrii
şi mersul pe apele gândurilor
spune-mi te rog povestea, poveştile. eu tac, ascult
aştept să curg odată cu ele spre sus spre tine spre El...
Anne Marie Bejliu, 26 octombrie 2014

vârstele omului


rătăcim, Leandru, rătăcim
într-o poveste în care genunchii
arată ca ciupercile nepotcovite de rădăcini
ploile răsună în pălăria lor ca şoaptele piticilor statici
lovitura vine şi ascute acoperişul de piatră de lemn de sare
în palmele poveştilor mercurul lasă semnele rostogolite 
deasupra înţelegerii vrăjitoarea cu nume complicat destramă visele
copilul strigă maturul tace clopotul primeşte tăcerile tăcerilor
adolescentul prinde ramul caisului înflorit inspiră esenţa florii
apoi răstoarnă la rându-i tăcerile în căuşul clopotului
cântecul adună risipeşte readună împlineşte
vârstele omului, Leandru, vârstele...
Anne Marie Bejliu, 26 octombrie 2014


sâmbătă, 25 octombrie 2014

numai fiul râmului îl aude

am văzut cum piatra şi-a dezvelit nervurile pentru a fi ninsă. sub talpa omului alăpta iubirea pentru floarea nestinsă din mina cuvântului. se ridica mult fum prin acoperişul peşterii în care şi acum aud cum apa sărută piatra. laptele pietrei este acum sarea şi azima stelelor din nopţile cu lună plină. poate de aceea cântecul lupului este atât de prelung când recită poeme sferei îngheţate a nopţilor fără odihnă. cântecul lupilor în laptele stelelor este ascuns, în sânul rugilor pietrei... numai fiul râmului îl aude cu adevărat. restul este iluzia urechilor clăpăuge ale unei lumi de surzi, orbi şi muţi, păcăliţi de zahărul unei puteri butaforice şi de propria zarvă lăuntrică, dintr-o scenografie a minciunii aproape perfectă.

Anne Marie Bejliu, octombrie 2014

http://artindex.ro/2012/05/16/iancut-ion/

fără acoperire


secunda ridică în mine
castelul de cioburi
fără acoperire cerul bate 
vântul
bate gândurile omului
în care creşte neîncetat
o scoică
zdrobeşte sub talpă perla
rotunjeşte visul
neîmplinită creştere
într-o paranteză perfectă
deschisă e umbra sprânceana
se ridică fanionul începe vânătoarea
în om
este o pădure cu multe braţe
cruci de primăvară de iarnă de toamnă
de vară cerul ridică în mine
secunda
fără acoperire vântul bate
răzbate
în perlă visul
geamătul se aude în ecou
cerul
fără acoperire
Anne Marie Bejliu, 25 octombrie 2014












vineri, 24 octombrie 2014

rostogolire pe văile cuvântului


atât de multe frunze colorează gândurile
încât
copil fiind în spaţiul lacrimilor
prind în mine bila
de pe holul casei de munte
odată timpul prindea din hornul casei
fumul
altădată prindea
cuvintele rostite îndelung
la ceas de taină
deasupra poveştilor
El culege prin prisma de nisip
gândurile oamenilor
anină clopotele de firele de argint
simplă suflare
şi totul se rostogoleşte în alt anotimp
fără nume
cântecul munţilor de întrebări îi caută glasul
mereu treaz mereu viu
risipit în uitare
omul ridică palmele pe chipul uimit
strânge trupul din toate hărţile false
adoarme într-un genunchi
privind cerul
celălalt genunchi prăbuşeşte iluziile
într-o piatră
ridic altă fundaţie în care inima
privită ca o pasăre
redevine dragon alb în miezul cărţii nescrise
pe când jocul umbrelor, pe când?
albul rădăcinilor prinde culorile toamnei
în fiecare secundă
aceiaşi ochi privesc acelaşi copac
printr-un alt con de lumină
la răsărit în miez de zi la apus
în amurg înserare
totul îşi schimbă armura de taină
iar codurile
saltă în şaua anului potcovit
cu încă un vad de vise

Anne Marie Bejliu, 23 octombrie 2014



















joi, 23 octombrie 2014

uşă prea mică


o promisiune de viaţă şi alta de moarte
asta rămăsese să scot din cutia poştală
în care am închis tinereţea
acum privesc oglinda şi revăd femeia copil
cum coasa o dă întruna mai departe
jocul nu s-a terminat. jocul nu s-a terminat
strigă copilul strigă umbrele strigă totul în jurul meu
cred că am rămas prea mult sub dălţi nepotrivite
mă frâng singură în sferturi. aştept să reapară soarele
seară frumoasă ploioasă
cu fâşâitul enervant al ştergătoarelor
pe parbrizul maşinii de rulat versuri
uşa mică a cutiei poştale a rămas deschisă
uneori fanta este prea mică să absoarbă loviturile coasei
în plicurile ilizibile ale bucuriei de a fi
Anne Marie Bejliu, 23 octombrie 2014
















gânduri printre rânduri - octombrie 23:12 -


deasupra visului totul este viu
braţul nopţii înfăşoară nimicul în candele aprinse
în sinele lumii vechi şi noi totul este încercare
fântâna gândurilor proporţiile şi le schimbă
când ciutura se umple de adevăr
picătură cu picătură
sub aripile deschide ale păsării cuvânt creşte iubirea
valurile se sparg în mocirla ţărmului
redevin valuri în memoria oceanului
odată cu anotimpurile inimii universului uman
Anne Marie Bejliu, 22 octombrie 2014

scufia de pământ şi sare


pe rugul aprins vrăjitoarea torţele
le rostogoleşte pe tatamiul inimilor
se vede cum rămâne în urma tuturor cântecul
încet încet cortina se lasă
rămân în plin câmp vraja povestea mirajul
uimirea unui copil prins în braţele ruginii ale magiei
pe asfalt nimicul pluteşte
ca o hârtie aruncată pe lângă coşul cu gânduri
văd o frază două şapte... nouă versuri
şi un punct aproape inutil
răsar aruncă scufia de pământ şi sare
mercurul ridică arcul de culori spre cer
rămân toate aparent împietrite
preţ de un braţ care le rupe în altă poveste
rugul se reaprinde
altă vrăjitoare rostogoleşte versurile
şi un coş cu mere coapte
Anne Marie Bejliu, 23 octombrie 2014
02:22

miercuri, 22 octombrie 2014

teamă neînţeleasă



înghit abstractul zilnic pudrat intens dulceag
hotare ne-nţelese destram în zorii zilei 
apoi în nopţi fecunde m-aştern suflet în file

ar fi mai bine toamnă să-mi iei odată-n tine
rugina şi-n firida cu oasele-amorţite
să-mi modelezi o tâmplă şi-un ochi s-anini de garduri
să văd să zbat prin mine ideile şi viaţa
unt să iasă
apoi smântâna firii să se îndrepte-odată

de două ori raportul să-l schimb şi-a treia oară
în statica nebună a fugii către haos
să-mi recunosc în sine neliniştile toate

departe-ntre hotare de linişti, zbateri tace
fiinţa ne-mplinită
şi-aşa îmi va rămâne oricât în rugă tâmpla
şi ochiu-n dar primit
pulsează-n amintire spre un prezent uimit
de-atâta unduire-n real-banal-profund

înghit abstractul zilnic pudrat intens dulceag
în horă-mi prind aiurea şi gândul şi simţirea

mă-ndrept spre Tine, Doamne
las urmelor umbrele întoarse către ploaie
poate se va-ndura să şteargă vreuna dintre ele

în mine se întâmplă mereu un altceva
şi-o teamă ne-nţeleasă surprind pe-un colţ de piatră

m-am săturat uitarea s-o las să se-ntrevadă
simt goliciunea-n file pe chipuri prin oglinzi

mai iau un hap de umbre aştept să-şi împlinească
rostul nerostul toate ce le-au adus spre mine

între abstract şi spaimă mă-ndrept spre foişor
acolo glonţ de taină m-aşteaptă vesel-trist
sunt simplu om în piatra din care numai Domnul
prin mâna de artist dalta lăsat-a vie şi liberă să muşte

ceva sau altceva se va-ntâmpla să-mi fie...

Anne Marie Bejliu, 21 octombrie 2014








scenografie gratis


este puţin prea târziu pentru o analiză în fuga struţului
înainte să-şi înfunde fericit capul în nisipul cu vise
povestea continuă cu prea târziul cuvintelor
răspândite în scrieri de mine de tine de toţi
mai bine alegem tăcerea şi iubim
distanţa ne lasă oricând să-i aşternem flori singuratice
sau coroane în care ici colo înfigem cuiele iluziilor
şi ce spectacol straşnic al mimilor se încinge
când scenografia se oferă gratis
între două coloane de cuvinte în aşteptare
Anne Marie Bejliu, 21 octombrie 2014

foarfece


m-am născut în mişcarea lamelor unei foarfeci
şurubul ruginit a prins forţele braţelor celor doi: mamă şi tată
- cruce în zâmbetul Lui, rană vie în pieptul pământului 
undeva, mai aproape de răsărit -
când împlineau tăietura în tiparul firii copilei
cu ochii din cărbunele toamnei
la fel, altă foarfecă, şi alta, şi alta
au adus în mişcarea lor sămânţa de om
ridicându-i paşii până la cuvânt
cuvânt rostit scris păstrat în ecou pentru alt pas
altă tăietură adânc sculptată în rădăcinile iubirii umane
prima foarfecă este a Lui. după el, potopul...
Anne Marie Bejliu, 21 octombrie 2014

am rămas


în bol de iarbă mai răsuflu
caut sămânţa de răbdare
azi am trecut prin vechea curte
prin ea odată paşii mei urmau
rostogolirea-n cărucioare
a trupurilor fără glas
strâmbate-n armonia sorţii
de orbi mărunţi în scurt popas
nu ştiu de ce n-am rezistat
să nu mai plâng să merg încet
priveam în fiece cotlon
plângeam eu clovn uniton
când îi vedeam prin amintiri
ţesând în mugurii prea fini
cuminte bucurie-n gând
inimi de piatră răsucind
inimi de soare dăltuind
eu am rămas să port cruci vii
cuvânt rescriu braţ gol pumn plin
să-mi privesc viaţa-n fir pelin
să împletesc din amintiri
ochi zâmbet aură şi gând
să-l împresor cu voi râzând
Anne Marie Bejliu, 22 octombrie 2014

cerul pare mai aproape


sunt urme de viaţă
pe drumul părăsit de verbul a păşi
de a fi deasupra propriului mers
apa te înghite fără şansa de a reveni
încă o gură de aer
încă un personaj dispărut
în piramida neterminată
din ea se aud glasuri
frica se aşterne cuminte între membre
puţin mai sus creştetul zvâcneşte
privirea traversează pământul
cu viteza unui gând neclar
cerul pare mai aproape
pe frunte broboanele anunţă
intrarea într-un anotimp
frica îşi schimbă culoarea
literele se adună
într-o sculptură a cuvântului
cameleonul - fabricantul de vise
târăşte coada valorilor
pe inelele copacilor goi
Anne Marie Bejliu, 21 octombrie 2014

marți, 21 octombrie 2014

stigmat


în umbra vie a rămas o pată
contrariile-adună-n mine scrumul
când visele cad poame coapte-n drum
se-adună în ecou bezmeticul dum dum
al tobelor de platină
topită-mi este lumânarea ar trebui să ştie
şi Dumnezeu că pasul în ultim tropot
e cazul să îl fac
de ce să mint
atât de mult ajung să îmi doresc plecarea
încât pereţii plini de igrasie lasă noaptea
să îşi întindă oasele din sacul de nelinişti
ici colo în privire se nasc irişi
albaştri albi sau cine ştie ce culoare
dubios
spectacolul continuă a doua zi la răsărit de gând
pleca-vor luminile sărutul şi iubirea
poate departe prea departe
de-ntors nu mă întorc
pământul este acum mocirlă în cuşca unei uri
pe care mintea-mi năucă-l întrezare
ca pe-un stigmat al minţii omeneşti
prezentul e al urii al minciunii şi al zloatei
pe când Tu, Doamne, ne vei lumina
sau ne vor lua în coarne
cerbii Tăi şi luna
secera saturată de răceală
de-atâta sare e nevoie de mercur... metale
topite în adâncul palmei Tale...
Anne Marie Bejliu, 21 octombrie 2014

duminică, 19 octombrie 2014

cad umbre


am ajuns să îmbrac seară de seară
ca pe o haină de gheaţă
tropotul plecării tale
sângele-mi îngenunchează în faţa ferestrelor
între mine şi tine
turnuri ale cuvintelor se nasc şi se topesc
în aceeaşi fracţiune de viaţă
las calul inimii să pască iarba
din jurul gardurilor de sârmă ghimpată
tropotul plecărilor tale încă se aude
vreodată sau nicicând vei pleca -
tac te privesc privindu-mi închipuirea
cu ochiul deschis cu pleoapele ochilor
lăsate spre ţărâna prezentului
răspunsul vine sau nu vine
în partea de est mă îndrept pentru ruga de noapte
închei totul cu Numele Lui
numele tău rămâne aninat
de firimitura de azimă
numai iubirea ştie să o păstreze neuscată. tu nu
eşti ca o întâmplare în care
simt îngenuncherea tot mai mult
poate de aici povestea fiecărei zile
se termină în genunchi
cu ruga pe vârful buzelor
rostogolind visele în realitate
sunt pietrele pe care tu le vezi scoici
le aşezi de mic în turnuri. numai acolo te descalţi
dincolo de limanul lor
păstrezi ghetele mereu în picioare
cu şireturile dezlegate
eşti pescarul de litere
şi lunecoasa fiinţă a apelor
numeri spiralele neîncetat în căutarea infinitului deplin
seară de seară
tropotul plecării tale animă hăul dintre turnuri
pod devine apoi povestea merge mai departe
scenariul îşi urmează mişcarea
în spatele cortinei
un afiş anunţă poate aiurea poate nu:
atenţie! cad umbre...
Anne Marie Bejliu, 18 octombrie 2014














sâmbătă, 18 octombrie 2014

şchiopătare


şchioapătă glasul omului
în faţa unei aripi frânte
să lovească 
sau să lase sămânţa cuvântului blând
între el şi umbra aripii întregi
un copil ridică pasărea căzută
pe asfaltul pe care paşii omului
aleargă nevăzuţi spre iubire
Anne Marie Bejliu, 18 octombrie 2014


sălbatică viaţă sălbatic răsfaţă


pe drumul de cruce
sufletul cheamă
iubire se-aşterne e toamnă 
şi toamnă în mine răsună
iar cornul cântare aduce
în tâmple
zvâcnet de iarbă
de munte de dor
de praguri iubire
şi praguri de zbor
sălbatică viaţă sălbatic răsfaţă
şi muşcă adânc
din drumul de cruce
frate se duce
în inima florii de-argint
se-ncunună
esenţă de piatră rostită răsfaţă
tăcută învaţă
iubeşte-apoi lasă
agaţă anină iar lasă
răsfaţă
pe calea de cruce
troiţă-n răscruce
de vânturi de gânduri
de lacrimi de rouă
sub tălpile lupului cântec răsună
ruga o adună
ploile-s în strună
liră luminată
soarelui e dată
Anne Marie Bejliu, 18 octombrie 2014


galopul şi tropotul tău


galopul şi tropotul tău prin umbra inimii
pasărea şi tâmpla florii în sărut îngână viaţa
dezvăţ îngheţ învăţ
cum numele cruce şi iubire şi adevăr
îmi taie nodul cuvintelor
verbe verbe puncte în puncte
prin puncte radiază
în mersul pe care nu l-am ales
l-am cules de pe tălpile tale
când încă erai departe
lângă zidul plin de iederă al trecutului
prezent trecut trecut prezent
miezul mi-l sfârtecă neîncetat
pasărea ciocul fin
şi-l lasă sărut pe floarea timpanului
zvâcneşte umbra ei pe pleoapa răsăritului
au amorţit galopul şi tropotul tău
umbra inimii răscoleşte întrebările
răspunsurile le transformă în firimituri de azimă
pasărea le ciuguleşte atent
apa o picură ploaie deasupră-mi
tu călătoreşti
nisipul valul farul depărtarea te absorb
liber cânt liberă trecere printr-o piatră incoloră
cuarţul cântecului răsună odată cu fulgerul vieţii
sau simplu scapără gândul de foc
între două vârfuri de cremene
sensurile întârzie. pasărea rămâne
în secvenţa colorată în sărutul prelung
statica prezentului
în flexibilele puncte de foc ale sorţii
o îngână...
Anne Marie Bejliu, 18 octombrie 2014


vineri, 17 octombrie 2014

ora de tropot


tropot de sare răsare din lună
întuneric şi frică răzvrătire cunună
aureolă potcoavă în picătura de sânge
celula strigă litera strâmbă rămâne
crucea de sare arde otrava
dintr--o cochilie melcul încuviinţează
statica umbrelor nu îl dezvaţă
umblă haotic prin umbra de viaţă
umedă trecere verbele tremură
melcul de sânge învaţă dezvaţă
este ora de tropot a minţii prin filele arse
filozoful atinge pojghiţa de gheaţă
Anne Marie Bejliu, 17 octombrie 2014

ochi de sticlă


ca un şarpe de gând
înveţi să păşeşti târârea
dincolo de liman
vulturele aşteaptă înălţarea capului
limba dublă se deschide
aripă unică în conul de iarbă
firea desparte împarte lumile
în miejii de nucă lichizi
fluviu de sensuri ridici în palmele site
când inima tropotul şi-l astâmpără
cu încă o limbă dublă de foc
flacăra pâlpâie deasupra sertarului plin
de roadele oarbe ale prezentului trecut
adevărul leagănă firimituri de azimă
în ochiul de sticlă al viitorului
Anne Marie Bejliu, 17 octombrie 2014


muşcătura rămâne


muşcă din câinele grabei timpul
muşcă şi el din umbrelele paşilor amânaţi
inundă continuu dalele din grădina unei închipuiri
curge lava nesiguranţei dedesubtul şi deasupra trupului
sufletul înţelegerea o caută într-o flacără stinsă demult
în pumnul copilului pietrele de râu rămân albe
piatra omului rămâne cenuşie în iubire albastră 
în întuneric lumânarea aprinsă apropie emisferele
stânga-dreapta rotunjesc mărul
conul aprinde inima. inima tace. şi arde
muşcătura rămâne
codul cunoaşterii se deschide
cu o amprentă a dintelui timpului biologic
continuarea este un zvâcnet de umbre
finalul prinde legănarea maturului
cu două cârlige încrucişate de talia drumului
muşcătura rămâne
între cer şi pământ amprenta voinţei
lasă umbrele răsturnate pe plaja valorilor
Anne Marie Bejliu, 17 octombrie 2014


încălţarea dintâi


copca sărutului s-a topit odată cu poveştile omului
s-au răsturnat timpurile s-au aprins făclii
de-a lungul drumului cuvintelor
şi eu răsucită în colbul metaforelor reaprind candelele
închipuindu-mi la fiecare răscruce un punct
din el troiţele gândurilor răsfiră rugăciuni sub tălpile trecătorilor
sperând că din Tine umbrele vor rămâne nealterate
oare Tu, Doamne,
eşti realitate sau la fel ca astrele eşti urma urmei Tale
trecătoare prin cerul omului
sau omul este prea orb să vadă...
să-mi las o clipă pleoapa la pieptul răsăritului
somnul apoi trezirea să-şi închipuie devenirea prin mine în mine
deasupra creştetului şi sub tălpile obosite de atâtea patimi
roua să-mi fie încălţarea dintâi şi din urmă
în bătaia vântului unei schimbări autentice
obosit de cântare omul reîntoarce carul spre tăcere
sau din urmă îl ajunge ea, tăcerea,
învelindu-i fiinţa ca o haină impregnată de credinţă
fără vorbe rostite fără aşterneri de litere
cu o urmă de umbră a Ta
şi lacrima dulcei sărutări a pruncului sfânt
dar prin dar întru har nestins de nimicnicia umană
Anne Marie Bejliu, 17 octombrie 2014


joi, 16 octombrie 2014

sămânţă-n soare crud


să-mi spui că sunt prin mâna mea un sol
al literei din aur vechi şi tâmple
zvâcnind acum atunci şi poate într-o zi 
cu nenăscute sensuri rătăcite-n zare

în câte umbre să mă mai împart Tu, Doamne
şi-n câte şerpuiri să-mi plimb spirala
până când sfera Ta de foc mă va cuprinde
şi fi-vor arse demult întregi sisteme
de lesturi necuprinse-acum în mine

pe câte căi să mai aleg eu pasul
să mi-l aştern pe drumul sfânt spre Tine
şi-n câte rădăcini pierdută-mi e privirea
să prind sămânţa putrezită în voinţa
cu care văd tac râd şi plâng pe la răspântii

cu dor din dar în dor prin dor cântarea
palmei de abur s-o aud cum scrie
în sunete chemarea într-un punct în mine

şi-n mine câte puncte sunt şi câte cercuri
închise redeschise pân' la Tine
dar pân' la mine câte-s, Doamne, câte?
în lacrimi să le număr sau priviri sau câte una...

din fiecare un izvor se naşte
covrigii verticali îi simt pe trunchiul
copacului din faţa mea, prin mine-n mine,
vorbeşte armăsarul alb.e bine... şi mi-e frică...

acum nu şi iar mi-e frică. nu de Tine
Tu ştiu că-mi eşti esenţa în iubire
esenţa-n adevăr în taina firii în toate câte sunt
sunt şi iar sunt fărâma de sămânţă-n soare crud

să-mi spui că sunt...

Anne Marie Bejliu, 16 octombrie 2014


miercuri, 15 octombrie 2014

aprind bricheta


voi înţelege târziu
- poate prea târziu - că în umbra iubirii
nimicul răsfiră gleznele indiferenţei
şi voi mai ştii cândva
că în mine zace sămânţa de verbe
câteva aleargă în jurul meu
(încearcă să mă anime)
le spun să tacă
să zacă odată cu mine printre oglinzi
ne privim. eu muşc din ele câte puţin
ca dintr-o plăcintă împovărată
de straturile de suprafaţă
cineva le declară mereu bază
m-am plictisit să le cred vii
în braţele oamenilor cenuşii
mai muşc o bucată zdravănă. plec
aprind bricheta de gânduri şi-o arunc în spate
privesc înainte la următorul foc
ţigara verbelor a ars demult
Anne Marie Bejliu, 15 octombrie 2014




















moţuri de lumină


cuşcă sau cuşti de gânduri
într-un octombrie fără pleoape
privire ţintă în inima cărnii
în care metaforele se ard rapid

jocul prinde între parantezele mişcării
statica zâmbetului amânat

râde piticul al zecelea cu dinţi de rugină
lasă încă un copac să înmugurească
pe celălalt îl seceră gândul omului

în cuşca sau cuştile de gânduri
miracolele sistemelor reinventate
ale prafurilor de putirinţă
dau reacţii adverse spiritelor libere

celorlalte le cresc moţuri de lumină artificială
aproape becuri aproape tuburi pline de mercur
exploziile nu întârzie

filamentele
(metalele prinse în alchimiile sufletelor)
subţiate de ignoranţa umană
nici lumina artificială nu o suportă

o cuşcă două cuşti... şapte cuşti de gânduri
dansează hora sorţii într-un cub în mişcare
sferele timpului amorţite de zgomote inutile
devin tot mai mici tot mai mici...

Anne Marie Bejliu,15 octombrie 2014

Ladybug -Metlina Chan
http://www.deviantart.com/morelikethis/150442611?view_mode=2


marți, 14 octombrie 2014

transcendere


(-gânduri de seară-)

*
s-a spart clepsidra amarului
îi simt sărutul pe frunte
când rătăcesc printre umbre dansând
veninul umple partiturile cu virgule
lasă arcurilor simple dreptul la salt
**
între două linii perpendicular
aşternute de neştiut
un punct îşi freamătă dorul
între linişte şi uitare
caută direcţia poate spre sus
poate spre lunecare...
***
mereu proptită este linia oblică
pe linia verticală
răsună toaca unui anotimp neatins
iar clopotele bat dulcea chemare
din trupul lacrimilor transcenderii neputinţei
Anne Marie Bejliu, octombrie 2014