rostogolire pe văile cuvântului

atât de multe frunze colorează gândurile
încât
copil fiind în spaţiul lacrimilor
prind în mine bila
de pe holul casei de munte

odată timpul prindea din hornul casei
fumul
altădată prindea
cuvintele rostite îndelung
la ceas de taină

deasupra poveştilor
El culege prin prisma de nisip
gândurile oamenilor

anină clopotele de firele de argint
simplă suflare
şi totul se rostogoleşte în alt anotimp
fără nume
cântecul munţilor de întrebări îi caută glasul
mereu treaz mereu viu

risipit în uitare
omul ridică palmele pe chipul uimit
strânge trupul din toate hărţile false
adoarme într-un genunchi
privind cerul
celălalt genunchi prăbuşeşte iluziile
într-o piatră

ridic altă fundaţie în care inima
privită ca o pasăre
redevine dragon alb în miezul cărţii nescrise

pe când jocul umbrelor, pe când?

albul rădăcinilor prinde culorile toamnei
în fiecare secundă
aceiaşi ochi privesc acelaşi copac
printr-un alt con de lumină
la răsărit în miez de zi la apus
în amurg înserare
totul îşi schimbă armura de taină
iar codurile
saltă în şaua anului potcovit
cu încă un vad de vise

Anne Marie Bejliu, 23 octombrie 2014