sămânţă-n soare crud

să-mi spui că sunt prin mâna mea un sol
al literei din aur vechi şi tâmple
zvâcnind acum atunci şi poate într-o zi 
cu nenăscute sensuri rătăcite-n zare

în câte umbre să mă mai împart Tu, Doamne
şi-n câte şerpuiri să-mi plimb spirala
până când sfera Ta de foc mă va cuprinde
şi fi-vor arse demult întregi sisteme
de lesturi necuprinse-acum în mine

pe câte căi să mai aleg eu pasul
să mi-l aştern pe drumul sfânt spre Tine
şi-n câte rădăcini pierdută-mi e privirea
să prind sămânţa putrezită în voinţa
cu care văd tac râd şi plâng pe la răspântii

cu dor din dar în dor prin dor cântarea
palmei de abur s-o aud cum scrie
în sunete chemarea într-un punct în mine

şi-n mine câte puncte sunt şi câte cercuri
închise redeschise pân' la Tine
dar pân' la mine câte-s, Doamne, câte?

în lacrimi să le număr sau priviri sau câte una...

din fiecare un izvor se naşte
covrigii verticali îi simt pe trunchiul
copacului din faţa mea, prin mine-n mine,
vorbeşte armăsarul alb.e bine... şi mi-e frică...

acum nu şi iar mi-e frică. nu de Tine
Tu ştiu că-mi eşti esenţa în iubire
esenţa-n adevăr în taina firii în toate câte sunt
sunt şi iar sunt fărâma de sămânţă-n soare crud

să-mi spui că sunt...

Anne Marie Bejliu, 16 octombrie 2014