aprind bricheta

voi înţelege târziu
- poate prea târziu - că în umbra iubirii
nimicul răsfiră gleznele indiferenţei
şi voi mai ştii cândva
că în mine zace sămânţa de verbe

câteva aleargă în jurul meu
(încearcă să mă anime)
le spun să tacă
să zacă odată cu mine printre oglinzi

ne privim. eu muşc din ele câte puţin
ca dintr-o plăcintă împovărată
de straturile de suprafaţă

cineva le declară mereu bază
m-am plictisit să le cred vii
în braţele oamenilor cenuşii

mai muşc o bucată zdravănă. plec

aprind bricheta de gânduri şi-o arunc în spate
privesc înainte la următorul foc

ţigara verbelor a ars demult

Anne Marie Bejliu, 15 octombrie 2014