stigmat

în umbra vie a rămas o pată
contrariile-adună-n mine scrumul
când visele cad poame coapte-n drum

se-adună în ecou bezmeticul dum dum
al tobelor de platină

topită-mi este lumânarea ar trebui să ştie
şi Dumnezeu că pasul în ultim tropot
e cazul să îl fac

de ce să mint
atât de mult ajung să îmi doresc plecarea
încât pereţii plini de igrasie lasă noaptea
să îşi întindă oasele din sacul de nelinişti

ici colo în privire se nasc irişi
albaştri albi sau cine ştie ce culoare

dubios
spectacolul continuă a doua zi la răsărit de gând
pleca-vor luminile sărutul şi iubirea
poate departe prea departe

de-ntors nu mă întorc
pământul este acum mocirlă în cuşca unei uri
pe care mintea-mi năucă-l întrezare
ca pe-un stigmat al minţii omeneşti
prezentul e al urii al minciunii şi al zloatei

pe când Tu, Doamne, ne vei lumina
sau ne vor lua în coarne
cerbii Tăi şi luna
secera saturată de răceală

de-atâta sare e nevoie de mercur... metale
topite în adâncul palmei Tale...

Anne Marie Bejliu, 21 octombrie 2014