duminică, 30 noiembrie 2014

fugim tată



mi-e gândul pustiu acum
în colţul plin de umbrele tatălui mergând
toate aleargă
el stă pe pat întins aproape apatic
zâmbeşte când îl ating
îl întreb dacă-i este sete îi întind sticla bea şi tace adânc
simt adâncimile tăcerii tatălui
hohotul îl păstrez pentru clipa de singurătate
noaptea este albă prea albă
pasul tău tată vreau să-l aud iar şi iar pe treptele scării blocului
să mă strigi să fug spre tine să înhaţ sacoşile pline
după un sărut pe fruntea sărată
hai tată în leagănul vieţii, hai! nu mai sta atât de întins
îndoaie genunchii
stăm o clipă cu ruga în acelaşi pumn
apoi fugim tată, fugim de toate spre El

Anne Marie Bejliu, 30 noiembrie 2014


liber să uiţi nu uita tată



unde să mai încapă timpul
când patul din dormitor este mereu plin
mereu răsufli greu mereu oftezi din toţi rărunchii

unde să mai privesc paşii tăi să te aud râzând cald
aşa cum numai tu poţi

unde să te mai ascult cântând uşor romanţele timpului tău
când tinereţea
răsuflarea de primăvară o lăsa să alerge prin sufletul tău

nu, nu s-a stins vulcanul. clocoteşte. îl aud

uite tată dacă vrei
fur un fir de lavă şi ţi-l aştern pe tălpi
reacceptă alergarea printre secunde reacceptă viaţa

am fost atâta vreme împreună

să nu pleci. mă supăr pe tine dacă pleci
şi te prind într-un sărut de copilă zvăpăiată
uşor de obraz

mi-e dor de mişcarea de urs
mi-e dor să-mi aştern capul la pieptul tău
să-mi cuprinzi trupul obosit în braţe

liber să uiţi nu uita mişcarea tată

te simt cum renunţi zi de zi să lupţi
să strigi lumii că tăvălugul plin cu viaţă
sparge gheaţa oricât de dură ar fi

zăpada gândurilor curate freamătă în ochii tăi verzi
uneori albaştri când privesc mâna Domnului

unde să mai încapă mişcarea între palmele tale amorţite
dacă tu priveşti crucea de argint şi icoana Sfântului Nicolae
zâmbind cu ochii umezi

mingia verde este rotundă strânge-o în pumni pe rând
apoi spune-mi dacă iubirea nu-i seamănă
nu renunţa tată. nu renunţa...

Anne Marie Bejliu, 30 noiembrie 2014

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

vei merge iar


- tatălui meu -

într-o zi vei merge iar, tată
şi nu voi mai citi
disperarea în ochii tăi
sus pui de urs, sus
tu eşti bulgărele de foc
rostogolindu-se mereu
deasupra neputinţelor
când vei merge iar
îmi voi bucura privirea cu pasul tău
ramul de foc se va împlini
dragonul inimii va porni iar şi iar
să cucerească
ignoranţa izolarea
printr-un vers al rozelor redeschise
în oglinda unui crin alb
Anne Marie Bejliu, 29 noiembrie 2014



să calci în vârfurile speranţei


ceva este putred în tot şi în toate
nu-şi pierde sămânţa
nu se emană
nu se împotriveşte gândul existenţei lui
acel ceva ridică în aer colbul
lasă florile cenuşii să acopere visul
braţul drept doare umărul stâng e gol
şi-n toate şi-n tot omenescul
devine fundal risipit printre gesturi
să iubeşti sămânţa de om
să laşi picăturile de apă să reînvie la infinit totul şi toate
să alergi printre cuburi de gheaţă
să calci în vârfurile speranţei
cu tălpile paralele aninate de gânduri apa botezului
apoi să priveşti sabia albă
ridicând mereu culoarea deasupra mocirlei...
trăieşti şi asta te macină
femeie cu ochii din cărbunele timpului netrăit
în viaţa neviaţă ruga rămâne sarea care arde lesturile
lasă vindecării cale
după o curăţare nicicând visată
de mireanul cu genunchiul înroşit de strigările spre cer
ceva este putred în tot şi în toate
simt cum se ridică tulpinile nou născutului
nu fug. privesc tac. uimită rămân
şi-mi uimesc dorul de a fi
cu încă un pas al copilului fără patimi
Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2014

sursa imaginii: http://4.bp.blogspot.com/-AmSWgE-S9l0/UT433vSRdyI/AAAAAAAAAgA/59-6xentEkM/s1600/549406_556519641035782_1701751452_n.jpg















vineri, 28 noiembrie 2014

furtună într-o capsulă de gând



*

furtună într-o capsulă de gând plină de praf
liberă mişcare
printre ziduri de cuvinte nerostite

aici totul primeşte eticheta perfecţiunii
până când fisura se lărgeşte
totul cade într-o filă de roman
al unei vieţi depăşită de trenul cunoaşterii

gara scapătă prin umbre iar încercările
devin roţile mereu rostogolindu-şi nefiinţa
printre cruci cenuşii

o singură cruce albă readuce înălţării esenţa
în ziua în care Fiul lui Dumnezeu
sărută obrazul Maicii Sale

omul ştie că nicicând nu va atinge prin sărutul său
 lumina Dulcei Sărutări

fereastra aceasta mereu îmi trezeşte inima
 văd mai bine pietrele din gurile oamenilor
**
furtună perpetuă în căutarea bucuriei
îmi este viaţa
mă risipesc printre umbre
urc şi cobor uneori trepte nepotrivite

privesc iar şi iar fereastra
simţindu-mă punct de întuneric
în centrul flăcării candelei veşnic aprinse
la răscruce de anotimpuri

sursa imaginii:

https://indulciricudor.wordpress.com/2014/06/06/neprivind-noi-la-cele-ce-se-vad-ci-la-cele-ce-nu-se-vad-fiindca-cele-ce-se-vad-sunt-trecatoare-iar-cele-ce-nu-se-vad-sunt-vesnice-2-co-418/



iluzia ovalului perfect


în gura mireanului
multe pietre rămân neşlefuite
ascuţite mereu de necunoaştere
readuc în fundalul plin de nuanţe
picătura de otravă
ajunge într-un târziu în prim plan
conturând sinuoasa devenire a şarpelui
să rămâi privind mişcarea
să fugi din calea lui
dâmbul de nisip ia încet
forma unei clepsidre
în sala expoziţiei Crăciunului
un om ascunde în pumni pietrele trecutul
pentru a le însămânţa prezentului
printre fâşii de copilărie necopilărită
speră clipei bucuria
până la ea
schimbă privirea către tabloul în care
un fluture
încearcă să ridice pe treptele realităţii
piatra de hotar
dintre a fi şi a rămâne om
şi căderea perpetuă în iluzia ovalului perfect
al iubirii de om
Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2014

piatră neşlefuită


degust prelung esenţa şarpelui
lunecos profund mângâie cu limba lui dublă
firele de iarbă amară
mândru ridică privirea deasupra pietrelor
trupul din inele lasă iluzia frumuseţii
strecoară strălucire fadă printre paşii călătorului
printre cuvinte fiinţează prietenia
piatră neşlefuită a înălţării prin smerenie şi suferinţă
pe calea Crăciunului autentic
Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2014

capitol cu pitici şi uriaş



răscolesc rafturile 
în mine au crescut din mine se deschid mereu 
unele au şinele ruginite altele au colţurile rupte
pisica le roade eu le rod cu gesturi nebuneşti
o lume străină mie se revarsă odată 
cu prăbuşirea unei jumătăţi de raft 
în unghiul imposibil al gândului nematerializat

răscolesc şi mă răscolesc rafturile cu hainele voastre 
ale mele au rămas mici ale voastre au rămas goale

trec anii, Leandru, trec 
tu nu te mai întorci 
te simt mângâiere pe umerii obosiţi şi uit să tac
în mine fierbe oala cu Crăciunuri goale
cu sărbători trăite pe marginea cuţitelor 
cu lame aproape perfect ascuţite
în care luminile horesc

în mine horeşte ceva care seamănă 
până la identificare cu zbaterea într-o cutie de talaj
obiecte de preţ se aştern rând pe rând în ea
capacul cade cu zgomot
uriaşul adoarme în fierberea unui vulcan mereu activ

nu ştiu dacă s-a anunţat în gara fără trenuri 
anunţ eu: a început capitolul cu pitici şi un uriaş blând
care sărută ramura Crăciunului din vreme
pentru a prinde roua dimineţilor cu steaua luminată pe frunte

Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2014


miercuri, 26 noiembrie 2014

fractură fracturi


- cu gândul la tatăl meu umilit în spital -
cicatrici peste cicatrici în inima umanului
peste arcuri de pod niciodată nu pot trece cavernele
ele rămân afundate ascunse mereu în vindecare
o simplă zbatere de mână un glonţ înfipt în creierul naturii
o ramură legănând legănarea inimilor pictate absurd şi surd
pe o bucată de verb
picioarele lui nu mai cresc
braţele lui au rămas prelungiri ale statuilor vârstelor
unde să mai fugă unde să mai adune mişcare dacă el, verbul,
suportă fracturile cu deplasare
în mijlocul femurului unui gând în cădere spre dreapta
pentru a nu afecta creierul ascuns de Dumnezeu în inimă
ca o promisiune a înţelepciunii omului
când reuşeşte să se trezească
ridicând pleoapele de pe barierele orgoliului
cicatrici peste cicatrici în inima umanului
orizontala este o atracţie
verticala un ideal pe care tălpile alunecă mereu
furând hăului un zâmbet acid şi o fluturare de braţ fracturat
la inserţia dintre ram şi frunza mişcării libertăţii de a fi
şi de a rămâne om nu numai biologic...
Anne Marie Bejliu, 21 noiembrie 2014

ce ghicesc de fapt


"Ce e delicat se ghiceşte, nu se vede..." - Fernando Pessoa
să ghicesc în cutia de cafea 
sau în vasul plin cu petale de gânduri
înainte ca totul să fie scăldat
în lava fierbinte a vulcanului de simţuri
seamănă cumva cu înotul prin propria-mi fiinţă
şi când strănut
toate aruncă scântei deasupra dedesubtul prin
miezul de puncte libere să-şi aleagă
trupurile cu care vor forma cândva o iubire
o desţelenire a sensurilor iubirii
pe mine gândul mă cheamă acum să nu dorm
trupul îmi strigă răzbit: somn!
spiritul ştiu că aleargă cu o literă de fagure
pe deasupra florilor
le explică ce va deveni fiinţa rod între zbor şi pod
între arc şi linia bine întinsă a hotarelor de esenţe
mă întreb şi acum cum de nu am auzit
cursa nebună a albinelor
înainte ca totul să se aştearnă în hexagoanele trăirii
până la urmă în fagure ajung toate:
iubirea prietenia mângâierea alinarea împlinirea
într-un fagure pe care-l privim cu uimire
de câte ori
durerea antenele fricii temerile nedefinite
lipesc braţele cuvintelor de marginile vulcanului
mintea de un cal nărăvaş
sufletul
de o amforă amplă din argila cea mai fină
şi inima
de oglinda în care privim cu nesaţ cum nu suntem
şi atunci eu ce anume ghicesc în cutia de cafea
înainte ca apa să răstoarne semnele...
Anne Marie Bejliu, 23 noiembrie 2014

lacrimă de rouă


strănută timpul printre noi prin noi
atâtea fiinţe răcite Doamne
de câte ori nu-şi face efectul antibioticul
ninge şi nige în visele noastre
aproape absurde aproape vii
palpăm genele lui ale timpului
buimăcit de atâta tandreţe
pleacă rostogoleşte secundele joacă biliard
cu pantofii scâlciaţi ai fericirii
aşteaptă paşii condurilor bucuriei
pe asfaltul învechit al sufletelor mirenilor
o rugă numai să termine
apoi îi poţi lăsa pe caldarâm
lângă capacul zgrumţuros
al străzilor rostirilor
rămase promisiuni
în sacul prea plin al tăcerilor
al trăirilor îndesate
în inimile deschise ţie, timpule
încă un strănut
şi secunda de neatenţie a tatălui
readuce în memorie sirena salvării în care
un trup de copil lasă viaţa în urmă
crezând că mama acceptă plecarea lui
în vacanţa prea lungă
pentru a se întrupa în fericire
ţintuită de cruce
ridică palmele spre cer
întinzând inocent o lacrimă de rouă
noroc timpule, noroc...
Anne Marie Bejliu, 23 noiembrie 2014

mă pitesc


cuvântul râde şi în el mă pitesc
încă un joc încă o lacrimă încă o cădere
am ajuns să tot cad
pentru a visa cât mai clar înălţarea
cândva din mine vor înflori vrejurile de fasole
şi un pitic va urca fiecare nod spărgând limanului limitele
un tot şi un punct de lumină
undeva la inserţia dintre orizontală şi verticală
regăsit în inima celulei mereu vii
din care natura hrăneşte cu pipeta sămânţa de om
cuvântul este un clovn pitic
în care se ascunde o mască de gânduri sau din gânduri
o aud cum râde şi plânge odată cu el
de câte ori uit să-mi fiu cârjă braţ picior
gleznă în dansul roţilor de iarbă ale vieţii
cum ar răsuna în hăuri
un cântec de pluş în duet cu piticul clovn
într-un hohot infinit de râs
care mă priveşte neîncetat din ciobul
din oglinda neputinţelor închipuite
cuvântul râde şi plânge. spectacolul nu a încetat niciodată
îl ascult
Anne Marie Bejliu, 24 noiembrie 2014

peste o lună


vreau ca la masa de Crăciun
să-mi impresionez absenţele
cu chipul bucuriei de a fi om
le invit pe fiecare în parte le cumpăr daruri
sau pur şi simplu zâmbesc golurilor
în care plinul nu va mai fi niciodată plin
golul ridică în mâna stângă coroana de pâine
glasurile stinse cântă colinde
iar bradul...
bradul îl voi desena pe zidul dintre mine şi sine
de câte ori voi aprinde lumânările
îmi voi bucura gândul cu Naşterea Lui
uriaş Dar...
se va ura mereu: Sărbători Fericite!
cum pot fi fericită - întreb şi tac
voi aştepta răspunsul tău, Moşule
aud de pe acum: Lea, lea, Ma... Lea, lea...
voi încerca, Doamne, voi încerca...
Anne Marie Bejliu, 24 noiembrie 2014

aniversarea unei naşteri sau a unei plecări


uneori lumânările tortului se aprind direct pe pământ
pentru a nu tulbura liniştea gândurilor
pentru a rosti tăcut iubirea

//cândva, prin 1991 pe 27 noiembrie, ora 19:52,
 se năştea pruncul meu cel mare, Andrei Cristian. 
ar fi făcut anul acesta 23 de ani. //

se târăşte timpul odată cu mine
îi simt apăsarea. mă ridic de câte ori
trânta devine mai aprigă
cresc şi când scad
uneori plecările sunt atât de dureroase
încât tabloul lor se strânge într-un punct
măcar din cremene să fie
să întâlnească celălalt punct de fugă...
să înţeleg cândva sau acum
de ce patina lui, a timpului,
a zgâriat suprafaţa apei îngheţate oricum
într-o lume a superficialităţii afişată grosier
de oglinzile artificiale ale oamenilor
aud foşnetul timpului alături de mine
mă ridic pe verticala formei în care
continui să-mi port punctele şi aşchiile crucii
aprind candela. privesc
flacăra îşi continuă nestingherită dansul
aerul mă sufocă. pe ea nu
Anne Marie Bejliu, 25 noiembrie 2014




















nu mai termin cu aruncatul


mă arunc din mine în fiecare zi
ceva putred există în fiecare punct
ceva învechit ceva răzvrătit 
ceva ca un gând care stagnează
pe banca principiilor depăşite
să schimb vechiul pe şi mai vechi
noul a devenit un lux absurd aproape inutil
palide umbre încercănări
accentuări ale metaforelor sub ochii din pluş...
tabloul nu se naşte pata de culoare
a rămas aninată de braţele unui leagăn
e al închipuirii al iluziilor înşirate pe aţa netrăirii
şi cât să mai stau în coasta ta, străine
dacă tu transformi bărbatul în femeie
iar eu, femeia, mă privesc în oglindă
ca pe un ciob din închipuirile tale de bărbat
nu mai termin cu aruncatul
coşul prezentului este plin
saturaţia a ajuns pe vîrful gardului
cântă ca un cocoş aiurit pe trei patru voci
dimineaţa ca printr-o minune doarme. dorm şi eu
totuşi spune-mi cum să rămân femeia de pluş
jumătate scăpată de coasta ta jumătate plină de ea
când timpul umple cu pământ visurile toate
iar tu le descarci în coşurile cu ochi prea mari
sunt multe, prea multe lesturi. sita comunicării s-a rupt
Anne Marie Bejliu, 25 noiembrie 2014
imagine: Woman with guitar and piano - Pablo Picasso 1911


un sfert de lună plină



mă regăsesc iar şi iar în colţul învinsului
în fond lupta nu cere învingător
nu există un concurs între conştient şi subconştient
există întregul şi mereu mereu mintea încearcă să-l tulbure
încercări în cercul strâmt încercări în sferă
şi triunghiurile care lasă un spaţiu de respiro trupului
sau gândului sau sufletului

nu ştiu în ce lecţie m-am înscris
nu ştiu cât am reuşit să ard lesturile
ca marginile inutile ale unei plăcinte
margini care atârnă uneori prea greu pentru zbor

mă regăsesc iar şi iar în colţul învinsului
ridic fanionul voinţei şi merg mai departe de linia de sosire
lupta continuă pe arena ovală cu treptele toate de piatră cioplită
unele mai fin altele mai grosier. îmi plac şi le ating
cu vârful tălpilor într-o perpetuă mişcare de uimire

învins şi învingător pe o bucată de azimă îngheţată
asta privesc din punctul în care urcuşul se prelungeşte la nesfârşit
ating marginile bucăţii de azimă apoi cad şi iar urc şi iar cad

de aici încolo vreau să uit fericirea
să pot privi atentă la proiectul bucuriei Lui
cândva îmi va lăsa în unghiul bun al privirii un sfert de lună plină
şi tropotul unui cal pe firul de iarbă amară

Anne Marie Bejliu, 26 noiembrie 2014






















joi, 20 noiembrie 2014

Poveste din poveste din poveste


Înainte de a mă naşte cred sau simt că am fost şi sunt fărâmă din visul Domnului sau fărâmă din somnul Lui, când în toate şi în tot ceea ce mişcă sau nu pe pământ, dansul crucii înveleşte bucuria de a fi, înainte, în timpul şi după naşterea arcului de curcubeu sau poate punctul infim care-şi aşteaptă aşternerea pe trupul unui "i" stingher din pământ. Dar este atât de frumoasă această poveste a arcului de curcubeu pe care am coborât, la rându-mi visând, încât aş strica-o spunând scurt: sunt fărâmă din visul Lui eşuată pe pământ într-o cruce, născând două cruci care s-au frânt prea devreme, sau poate într-un timp aparent prea scurt după cum îmi cântă mintea şi inima pământeană. Mai departe crucea frântă am luat-o iar în spinare şi în toată fiinţa mea (poate că nu am lăsat-o nicicând din spinare, poate am adunat aşchiile de la cele două cruci, nu ştiu) şi am privit cerul. Nu cădeau cuie. Cuiele le înfigeam eu în palmele Lui cu fiecare fracţiune de timp pământean în care mă acuzam pentru frângerea celor două cruci. El îmi spunea să merg mai departe când, în tunelul spre câmpul cu cerul din lacrima Lui şi iarba de culoarea inimii Lui, îi ascultam glasul de tunet mângâietor. L-am ascultat şi am mers mai departe. Mi-am văzut harul cum îmi ridica fruntea, braţele, întreaga fiinţă pentru a putea atinge cu ochiul unic larg deschis bobul de rouă al dimineţii. M-am trezit din propriu-mi coşmar urmând fărâma din visul Lui. O clipă mi-a fost frică, apoi nu mi-a mai fost. Acum nu-mi mai este decât de verbul "a uita" să-mi dezvolt harul - darul primit de la El. Restul este jocul marionetei socialului: 1. să merg drept; 2. să mănânc elegant; 3. să cânt să scriu cât mai redus (mental, sufleteşte, spiritual şi de ce nu şi gramatical) sau să tac pentru a nu răni orgolii; 4. să fiu invizibilă pentru a nu împiedica pumnii să zboare spre cer în secundele unor victorii false; 5. să şi să şi să şi să...
Spun stop şi spun: exist, trăiesc, gust libertatea şi o beau, şi o respir prin cuvânt, prin iubirea Lui, învăţ să ating picătura de rouă fără să-i stric hotarele bucuriei de a fi.
Restul este cârja, dureroasă recunosc, pentru a învăţa să trăiesc, să mă trăiesc. Încercările ajung să cred că sunt cuiele pe care El ni le aruncă înapoi (în joacă? serios?) pentru a le prinde exact aşa cum noi le-am bătut şi I le batem clipă de clipă în braţe şi apoi durerile sunt spinii din coroana aşternută pe Fruntea Sa. Numai că El lasă picăturile de sânge ca mângâieri pentru noi înşine când ajungem să ne cunoaştem, să ne palpăm greşelile, să devenim noi propriile noastre greşeli apoi să ieşim din ele să redevenim noi, fiinţele de lumină visate de El, de Tatăl, de iubirea nicicând atinsă de spini, de cuie, de umbrele umbrelor existenţei umane.

Şi pentru că este voie, iar mă nasc...renasc, mă nasc, renasc...
Anne Marie Bejliu, 20 noiembrie 2014

















miercuri, 19 noiembrie 2014

alchimică privire


unde mai ştim să aşternem urnele
niciodată nu sunt pline
nisipul cenuşa şi visul învelite în metal nemilos
alchimică privire
ca un şorţ fără bretelele de siguranţă
mersul pe bicicletă al zilelor şi nopţilor
prin dimineţi trezeşte materia. nisipul ridică frunţi de porţi
cenuşa lasă tălpile fără picioare fără prelungirile inutile
să zburde
deasupra şi dedesubtul ideilor cresc armăsariii timpului netrăit
las capul cu gura să prindă golul amforei
şi strig nevăzutului că doare ramura de carne
când braţul tatălui se zbate branula o aruncă de zidurile salonului
ser peste ser şi alt ser desenează hărţile unui final
sau ale unui început de urlet
luna îl priveşte declară inaccesibilă poarta centrală
golul gol se umple de ochi. tatăl se calmează. noaptea vine
dimineaţa răsare în ramul de carne floarea în stea
urnele se sparg. coşmarul trece
nu mai este nevoie decât de o arie strâmtă în care
ciob peste ciob urnele reconturează prezentul
dincolo de ziduri cineva spune că vede viitorul. nu-l cred
Anne Marie Bejliu, 19 noiembrie
artist: Vladimir Kush

tatăl copil


cuvântul alunecă pe asfalt
şi tata cade şi cade şi cade
nu-l văd. sună telefonul. e mama
îmi spune scurt: tata a căzut
mă arunc în blugi direct din coşmarul nopţii
alerg alerg alerg
tata stă pe marginea bordurii înalte
îl sprijină doi oameni buni
citesc durerea în ochii lui
sunetul salvării sunetul spitalului
piciorul tatei pe care îl tot împing a mers. nu ascultă
tata pe patul de spital. tremurul piciorului drept
fâşâitul gipsului. chinul tatei. durerea din piept
chipul sigur ochii albaştri sufletul bulgăre de foc
tatăl copil durerea din piept lacrima îngheţată
toate revărsate ca o pată întunecată
pe fila unei zile de 16 a lui noiembrie
anul acesta încă aleargă
se aude încă tropotul tropotul tropotul...
tata...
Anne Marie Bejliu, 17 noiembrie 2014


păstrez palma deschisă încercării


să doară mereu iubirea de tată de mamă
de copil de timp
întreb şi păstrez palma deschisă încercării
şi unde te mai ascunzi când vezi peste tot oglinzile
încruntări destinderi ochi şi ochi şi ochi
privindu-te gol sau plin
nu mai contează
în tine un punct creşte devine vulcan activ
arde lava prin scurgerea ei lentă sau furtunoasă
deasupra prin şi mai ales pe traiectoria împlinirilor
ce absurd proiect în care simt că
m-am aninat de muchia stâncilor
îmi zâmbeşte vulturul inimii
ciocul de oţel se schimbă loveşte loveşte
devin stânca fărâma de piatră
rostogolită mereu în absurd
este adevărat că prefer abstractul
cu un fundal natural de opinii ale mentalului
deschis spre fundalul plin de suflet
şi dacă totul se îmbină
ridic palmele spre firul de iarbă firul de apă
al izvorului din centrul satului copilăriei necopilărite
mereu matur ridică mireanul ciutura
din fântâna cu cumpănă
picătura de speranţă prinde răsăritul
însetaţi aşteaptă copiii apa mereu însetaţi
să doară mereu iubirea de plin de vid
de gând împlinit în trup de vis
întreb şi păstrez palma deschisă încercării
pentru o împlinire pe care aproape niciodată
nu o simţim oval perfect
şi atunci de câte ori mai ridică mireanul ciutura
şi bobul de apă de câte ori sărută răsăritul
pentru încă o înserare a fiinţei
în plin dans al flăcării lumânării
întreb şi păstrez palma deschisă încercării
Anne Marie Bejliu, 19 noiembrie 2014



















duminică, 16 noiembrie 2014

cu încă o tăcere


spune-mi să fug
spune-mi să las în urma mea
paşii fricilor pe aleile timpului netrăit
înainte merg
înainte de sunetul timpanului răsucit în cuvintele tale
să aleg. ce să aleg. nu pleca.
spune-mi o singură dată jumătatea adevărului tău
poate la noapte voi visa umbra gândului pe zidul alb
şi îmbrăţişarea unei iubiri visate demult
de copila cu ochii cărbunelui neatins de înserări
spune-mi să rămân sau lasă-mi umbra ta sub pas
să-i urmez conturul prelung
până când roua îmi va furişa surâsul ei
într-o lacrimă de durere
podeaua o va primi şi iarbă se va naşte
când vor creşte seminţele cuvintelor
altă lume îmi va primi lacrima nouă
până atunci îi ascult bătăile în pântecul aşteptării
o ascult. râd şi plâng într-un timp al orbului
îmi uimesc rostirea cu încă o tăcere
Anne Marie Bejliu, 15 noiembrie 2014


sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Într-o cercetare continuă a tuturor elementelor vieţii

Scurtă prezentare (prefaţă) a volumului curând în tipar, "Revenire a cuvântului dintâi". Mulţumesc din toată inima, Carmen ! 
------------------------------------------------------

Într-o “lume de surzi, orbi și muți, păcăliți de zahărul unei puteri butaforice și de propria zarvă lăuntrică, dintr-o scenografie a minciunii aproape perfecte”, o lupoaică solitară înalță la cer prin urletul ei conturat în cuvânt, toată tristețea omenirii în pragul unui colaps existențial. Anne Marie își strigă în imagini literare de o frumusețe greu de suportat de cititorul neavizat, toată dogma adunată din vieți, în chivotul sufletului. Este un cod al trecutului în transhumanța sa spre Infinitul Tată.
Ordinea versurilor autoarei este dată de dezordinea clocotului interior. Scrisul ei este asemeni unui râu de munte după o ploaie torențială care nu mai are spațiu suficient între maluri, se sufocă de restricții şi se revarsă inundând toate limitele înconjurătoare prin versul încifrat, greu de abordat de un neinițiat. Anne Marie scrie coduri existențiale dictate de Tatăl Creator, pentru luminarea celor care ating cu sufletul opera sa. Este ca o Mamă Universală, creatoarea frumosului în toate formele lui. Prin ea curge lumină și iubire ca o cascadă a purificării. Toată poezia este un ritual al inițierii, realizat după un plan dificil de perceput și acceptat în zona umanului.
Autoarea proiectează limitările terestre în Marele Plan Divin, nu reneagă nimic din ceea ce aparține evoluției. Totul este un Dat și trebuie acceptat ca atare, asumat şi rostogolit spre zone de cizelare și redefinire. Este într-o continuă discuție cu Sinele interior, pe care îl consultă în toate pragurile vieții. Prin starea primordială, divină, cu toate posibilitățile ei de manifestare, respiră întreaga creație artistică a acestei mânuitoare a condeiului.
"Copilul" și "bărbatul" sunt două cuvinte simbol, foarte dragi autoarei la care face dese referiri în operele sale. Dureros este că nici unul dintre cele două elemente nu au împlinit-o, ca lut, până la capăt. Amândouă sunt enigme care apar pulsatoriu, îi relaxează starea de tristețe dar îi creează şi frământări abisale. În poemele „pe drumul nopții” şi „lira cuvintelor tale", autoarea sublimează rezonanța cuvintelor paterne din ochiul copilului în ochiul adultului. Ea își scrie reverența sufletească în fața tatălui pământean. Alte chei folosite pentru deschiderea Cutiei Pandorei sunt: „iubire”, „chivot”, „cruce”, „pur”, „taină”, „suflet”, „trup”, „foc”, „umbre”, „bila”, „forme geometrice”, „lumină”, „întuneric”, „vise” etc. Cea mai importantă cheie este "Dumnezeu", în toate viziunile create.
Anne Marie - scriitorul (şi omul - n.a.) este într-o cercetare continuă a tuturor elementelor care devin o provocare zilnică. Se reconstruiește din cioburi, din semne, din cifre, din simboluri într-o geometrie perfectă, pendulând între liric și epic, fără precedent. Ermetismul cuvintelor dezvăluie o plajă infinită a imaginarului ei, deznodat dintr-o filozofie a cunoașterii din care și-a potolit setea de-a lungul anilor.
Copacul înțelepciunii poetei are rădăcinile bine înfipte în materie dar a crescut atât de mult sub lumina şi iubirea soarelui încât s-a contopit cu Dumnezeu. Își scufundă esența în adevărurile pure pe care le oferă cititorului în forme personale, rezonante cu sufletul ei. Barierele în versificație își pierd relevanța, este adepta unui edificiu bine făcut, construit după dorința tumultului ei interior.
Poemul "răzbate" este scrierea de căpătâi a volumului. Cuvântul se naște ca Har Divin, curs prin mâna Annei Marie. Ea este aleasă să înlănțuie cuvinte într-o formă cât mai plăcută, atunci când sunt eliberate de traume sufletești infernale.
„...privesc durerea ca pe o păpușă infinit maternă
cumva în ea se ascunde într-un timp fără granițe
paternitatea cuvintelor rămase nerostite
ca săbiile în plin zvâcnet către beregata albă a
cuvintelor...”
Versul alb, versul rimat, proza poetică își revarsă unicitatea. Abordările pe diferite teme sunt dense, tocmai pentru că scriitoarea are foarte multe de spus. Este o operă care abundă în imagini vizuale si auditive ( „șchiopătare”), metafore („ochiul de sticlă”), epitete („am rămas”), comparații, genitivul folosit în cascadă, aliterația („șchiopătare”), oximoronul extras dintr-o paletă de stări. Repetiția unor cuvinte cheie în lirică este realizată pentru a întări idei, stări care sunt de fapt frământările momentului său artistic. („sălbatică stare, sălbatic răsfață”; „galopul și tropotul tău”). Abundența verbelor subliniază continuitatea în cunoaștere, în statica şi dinamica ideilor. Ele reprezintă contururi dar şi proiectarea acestora în spațiu, timp şi evoluție.
Limbajul poetic este expresiv, uneori ambiguu, alteori sugestiv. El presupune existenţa unui cititor inițiat.
Alb şi negru, întuneric şi lumină sunt talerele unei balanțe pe care autoarea încearcă să o țină în echilibru. În punctul central stă adevărul universal. („rostogolire pe văile cuvântului”, „gânduri printre rânduri”).
Fiind suflet neliniștit, într-o continuă zbatere, Anne Marie proiectează eul liric din trecut, prin prezent, în viitor, pentru împlinirea totală („teama neînțeleasă”).
Anne Marie nu trebuie descoperită în fața oglinzii cuvântului ci în spatele ei, într-o continuă căutare, șlefuire și înțelegere a sensului vieții. Ea trebuie privită ca un continuator al ermetismului lui Barbu, al filozofiei lui Blaga, al universului lui Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu sau al profunzimilor Constanței Buzea.
Poemul "cândva mă voi ierta" generează ideea concepției creației literare regăsită pe parcursul întregului volum. Simbolistica cuvântului explodează în mai multe poeme cu un substrat esențial existențial.
Autoarea trăiește prin cuvânt ca o mulțumire adresată Tatălui Creator, care a ales-o să poarte ca pe o cruce blândă acel cuvânt al Cuvântului.

Carmen Popescu, 11 noiembrie 2014
























miercuri, 12 noiembrie 2014

mied şi foc


să cresc în ghiocul cu celule arse
- e dar sau spaima când firida
primeşte taina libertăţii
şi pasu-ncerci să îl descrii
şi atunci scrii şi scrii şi scrii
ca un nebun în palma sorţii
cătând spre cer un semn secunda
în care mir din ploi te spală
de toate-aceste patimi umbre
rugina spaţiilor vechi
şi cele noi prieteniei
le laşi să-ncurce socoteli
te doare. urli-n tine-ncet
muşcă din tine tigrul firii
visezi o plajă două trei
sau şapte le aşterni pe iarbă
cu gândul visu-l încropeşti
te înveleşti încet şăgalnic
sau trist abrupt deznozi poveşti
priveşti singurătatea tandru
şi cât de bine e să fii
singur pe ţărmul de cuvinte
ales în traista cu netoţi
lăsaţi să-nşire mied şi foc
să fie-n cale miei şi lupi
pui deopotrivă strigând sorţii
şi lunii-n plin şi morţii-n gol
poeţi şi oameni cod şi rug
lumini şi gând în roua nopţii
Anne Marie Bejliu, 12 noiembrie 2014
notă: mied (miedar, 1583; mied, 1625; cuvântul traco-dacic, în formă grecizată, μέδος, înregistrat de Priscus Panites, în zona Banatului, cu prilejul soliei la Attila, în a. 448 – copie din prima jumătate a sec. X).

sursa imaginii:  
http://mied.ro/page/3/

























duminică, 9 noiembrie 2014

viitor poem


întoarce-mă la tine de câte ori simţi
că punctul prezentului îţi apasă inima prea dens
- spun şi simt cum mă asurzeşte tăcerea
ştiu că am acceptat curgerea acoladelor
şi strigătele corbilor
când între mine şi tine pasărea gândului
lasă urme adânci pe dalele digului
singurătate - iubire de o viaţă
cu praguri în care strănutul e liber
lasă-l să cânte acum şi mereu
printre punctele de forţă ale zidului alb
pe care îl ridică şi îl dărâmă de un infinit de ori
muşcându-i golurile cu pofta flămândului de cuvânt
cuvântul dintâi îl priveşte
îi mângâie formele şi-l lasă să-şi aştearnă fruntea înaltă
pe umărul său de piatră
am văzut că atunci luna răsare vântul învie ca în poveşti
Făt Frumos şi mare al simplităţii
să fie haloul ei dunga de aer colorat din inima lui
sau visul în care el este călăreţul iar calul
îi aşteaptă rostirea unica rostire
pentru a i-o aşterne într-un corn alb strălucitor
pregătiri ale unui viitor poem al inimii
- întreb şi-mi răsfrâng tăcerea
într-un ritual al tăierii vârfurilor coamei
murgului prezentului viu
Anne Marie Bejliu, 9 noiembrie 2014