Scurtă prezentare (prefaţă) a volumului curând în tipar, "Revenire a cuvântului dintâi". Mulţumesc din toată inima, Carmen !
------------------------------------------------------
Într-o “lume de surzi, orbi și muți, păcăliți de zahărul unei puteri butaforice și de propria zarvă lăuntrică, dintr-o scenografie a minciunii aproape perfecte”, o lupoaică solitară înalță la cer prin urletul ei conturat în cuvânt, toată tristețea omenirii în pragul unui colaps existențial. Anne Marie își strigă în imagini literare de o frumusețe greu de suportat de cititorul neavizat, toată dogma adunată din vieți, în chivotul sufletului. Este un cod al trecutului în transhumanța sa spre Infinitul Tată.
Ordinea versurilor autoarei este dată de dezordinea clocotului interior. Scrisul ei este asemeni unui râu de munte după o ploaie torențială care nu mai are spațiu suficient între maluri, se sufocă de restricții şi se revarsă inundând toate limitele înconjurătoare prin versul încifrat, greu de abordat de un neinițiat. Anne Marie scrie coduri existențiale dictate de Tatăl Creator, pentru luminarea celor care ating cu sufletul opera sa. Este ca o Mamă Universală, creatoarea frumosului în toate formele lui. Prin ea curge lumină și iubire ca o cascadă a purificării. Toată poezia este un ritual al inițierii, realizat după un plan dificil de perceput și acceptat în zona umanului.
Autoarea proiectează limitările terestre în Marele Plan Divin, nu reneagă nimic din ceea ce aparține evoluției. Totul este un Dat și trebuie acceptat ca atare, asumat şi rostogolit spre zone de cizelare și redefinire. Este într-o continuă discuție cu Sinele interior, pe care îl consultă în toate pragurile vieții. Prin starea primordială, divină, cu toate posibilitățile ei de manifestare, respiră întreaga creație artistică a acestei mânuitoare a condeiului.
"Copilul" și "bărbatul" sunt două cuvinte simbol, foarte dragi autoarei la care face dese referiri în operele sale. Dureros este că nici unul dintre cele două elemente nu au împlinit-o, ca lut, până la capăt. Amândouă sunt enigme care apar pulsatoriu, îi relaxează starea de tristețe dar îi creează şi frământări abisale. În poemele „pe drumul nopții” şi „lira cuvintelor tale", autoarea sublimează rezonanța cuvintelor paterne din ochiul copilului în ochiul adultului. Ea își scrie reverența sufletească în fața tatălui pământean. Alte chei folosite pentru deschiderea Cutiei Pandorei sunt: „iubire”, „chivot”, „cruce”, „pur”, „taină”, „suflet”, „trup”, „foc”, „umbre”, „bila”, „forme geometrice”, „lumină”, „întuneric”, „vise” etc. Cea mai importantă cheie este "Dumnezeu", în toate viziunile create.
Anne Marie - scriitorul (şi omul - n.a.) este într-o cercetare continuă a tuturor elementelor care devin o provocare zilnică. Se reconstruiește din cioburi, din semne, din cifre, din simboluri într-o geometrie perfectă, pendulând între liric și epic, fără precedent. Ermetismul cuvintelor dezvăluie o plajă infinită a imaginarului ei, deznodat dintr-o filozofie a cunoașterii din care și-a potolit setea de-a lungul anilor.
Copacul înțelepciunii poetei are rădăcinile bine înfipte în materie dar a crescut atât de mult sub lumina şi iubirea soarelui încât s-a contopit cu Dumnezeu. Își scufundă esența în adevărurile pure pe care le oferă cititorului în forme personale, rezonante cu sufletul ei. Barierele în versificație își pierd relevanța, este adepta unui edificiu bine făcut, construit după dorința tumultului ei interior.
Poemul "răzbate" este scrierea de căpătâi a volumului. Cuvântul se naște ca Har Divin, curs prin mâna Annei Marie. Ea este aleasă să înlănțuie cuvinte într-o formă cât mai plăcută, atunci când sunt eliberate de traume sufletești infernale.
„...privesc durerea ca pe o păpușă infinit maternă
cumva în ea se ascunde într-un timp fără granițe
paternitatea cuvintelor rămase nerostite
ca săbiile în plin zvâcnet către beregata albă a
cuvintelor...”
Versul alb, versul rimat, proza poetică își revarsă unicitatea. Abordările pe diferite teme sunt dense, tocmai pentru că scriitoarea are foarte multe de spus. Este o operă care abundă în imagini vizuale si auditive ( „șchiopătare”), metafore („ochiul de sticlă”), epitete („am rămas”), comparații, genitivul folosit în cascadă, aliterația („șchiopătare”), oximoronul extras dintr-o paletă de stări. Repetiția unor cuvinte cheie în lirică este realizată pentru a întări idei, stări care sunt de fapt frământările momentului său artistic. („sălbatică stare, sălbatic răsfață”; „galopul și tropotul tău”). Abundența verbelor subliniază continuitatea în cunoaștere, în statica şi dinamica ideilor. Ele reprezintă contururi dar şi proiectarea acestora în spațiu, timp şi evoluție.
Limbajul poetic este expresiv, uneori ambiguu, alteori sugestiv. El presupune existenţa unui cititor inițiat.
Alb şi negru, întuneric şi lumină sunt talerele unei balanțe pe care autoarea încearcă să o țină în echilibru. În punctul central stă adevărul universal. („rostogolire pe văile cuvântului”, „gânduri printre rânduri”).
Fiind suflet neliniștit, într-o continuă zbatere, Anne Marie proiectează eul liric din trecut, prin prezent, în viitor, pentru împlinirea totală („teama neînțeleasă”).
Anne Marie nu trebuie descoperită în fața oglinzii cuvântului ci în spatele ei, într-o continuă căutare, șlefuire și înțelegere a sensului vieții. Ea trebuie privită ca un continuator al ermetismului lui Barbu, al filozofiei lui Blaga, al universului lui Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu sau al profunzimilor Constanței Buzea.
Poemul "cândva mă voi ierta" generează ideea concepției creației literare regăsită pe parcursul întregului volum. Simbolistica cuvântului explodează în mai multe poeme cu un substrat esențial existențial.
Autoarea trăiește prin cuvânt ca o mulțumire adresată Tatălui Creator, care a ales-o să poarte ca pe o cruce blândă acel cuvânt al Cuvântului.
Carmen Popescu, 11 noiembrie 2014
