mied şi foc

să cresc în ghiocul cu celule arse

- e dar sau spaima când firida
primeşte taina libertăţii

şi pasu-ncerci să îl descrii
şi atunci scrii şi scrii şi scrii
ca un nebun în palma sorţii

cătând spre cer un semn secunda

în care mir din ploi te spală
de toate-aceste patimi umbre
rugina spaţiilor vechi
şi cele noi prieteniei
le laşi să-ncurce socoteli

te doare. urli-n tine-ncet
muşcă din tine tigrul firii
visezi o plajă două trei
sau şapte le aşterni pe iarbă

cu gândul visu-l încropeşti
te înveleşti încet şăgalnic
sau trist abrupt deznozi poveşti
priveşti singurătatea tandru

şi cât de bine e să fii
singur pe ţărmul de cuvinte
ales în traista cu netoţi

lăsaţi să-nşire mied şi foc
să fie-n cale miei şi lupi
pui deopotrivă strigând sorţii
şi lunii-n plin şi morţii-n gol

poeţi şi oameni cod şi rug
lumini şi gând în roua nopţii

Anne Marie Bejliu, 12 noiembrie 2014

notă: mied (miedar, 1583; mied, 1625; cuvântul traco-dacic, în formă grecizată, μέδος, înregistrat de Priscus Panites, în zona Banatului, cu prilejul soliei la Attila, în a. 448 – copie din prima jumătate a sec. X).

sursa imaginii:  

http://mied.ro/page/3/