Mi-am promis cândva că voi scrie un roman al propriei vieţi. Mă gândesc însă că deja am înşirat în paginile electronice mare parte din viaţa mea. Ar mai fi amintirile din copilărie, o copilărie plină de bucuria iubirii tuturor celor care alcătuiesc încă şi au alcătuit familia mea de copilă, adolescentă, femeie matură. Mă întreb dacă merită să continui ceea ce am început acum trei ani de zile, am părăsit adeseori, apoi am reluat prin mici fragmente atunci când dorul de cei deja plecaţi în braţele Domnului mă lua cu asalt, nedându-mi voie să aştern altceva.
Mă gândesc intens dacă merită să mai scriu atâta vreme cât situaţia de acum nu-mi permite să mai public(tipăresc pe hârtie) nici cele trei volume care sunt gata, din care unul este o antologie de autor. Nu mai am urmaşi care să folosească şi să valorifice tot ceea ce am scris. Muncesc zi de zi încercând să întreţin casa alături de omul cu care o împart de 24 de ani. Tot ceea ce strâng se duce pe facturi, necesarul zilnic de toate cele, pe altele, mereu pe altele.
În primul rând îmi trebuie curaj să aştern momentele grele din viaţa mea ca moartea bunicilor, moartea bunicii mele care mi-a fost cel mai blând, bun, sincer prim prieten pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, Omama, mama tatălui meu, apoi moartea băieţilor şi multe altele care m-au şi întărit m-au şi format, dar mi-au şi tăiat aripile în momentul în care o femeie tânără îşi ia zborul prin profesie, prin iubirile mai mult sau mai puţin împlinite.
Am nevoie de liniştea pe care o cere învelirea într-o stare anume pentru a putea scrie, pentru a avea coerenţă în ceea ce aştern chiar dacă scriu iniţial pentru mine.
Am avut o viaţă bogată, experienţă de viaţă cât încape şi dă şi pe-afară. Mă întreb dacă nu ar fi mai bine să las deoparte totul şi să trăiesc pur şi simplu, să intru într-o tăcere din care să ies numai când scriu poezie sau acele texte scurte cărora cu greu le găsesc o încadrare să-i spun literară.
Am pierdut mult în viaţa materială, am câştigat uriaş în devenirea mea ca fiinţă de lumină. Mă întreb zi de zi, dacă nu mai reuşesc să public, în afară de un mormânt în care se află viitorul meu şi un măr înalt cât blocul în care stau din 1969 (de la un an), ce va rămâne. O cruce cu un nume care va fi acoperit de praf, o cruce pe care probabil o vor arunca în foc odată cu destinul meu buclucaş şi un ceva în interiorul pământului care la un moment dat va fi tocat de cutremure, spulberat de oameni, distrus de toate cele ce vin deasupră-ne pe pământ.
Un roman al vieţii proprii, al oricărui om înseamnă practic o fărâmă din piatra filozofală a întregului univers uman şi rămas undeva într-un sertar sau într-un document electronic supus distrugerii în timp, devine absolut inutil. Să-mi trec timpul liber scriindu-l? Da, şi asta este o motivaţie, numai că timpul acesta nu există. Totuşi caut liniştea în care să-mi crească în palmă trupul lui, să-l pot privi detaşată de tot şi de toate, apoi să-i ofer un contur acceptabil, acceptat de alte priviri. Şi asta numai dacă voi avea puterea să retrăiesc totul fără a mă doborî în acele clipe aşchiile crucii pe care o port de 46 de ani.
Nu ştiu ce să fac. Tot amân tot amân, tot scriu, tot scriu.
Totuşi ce va rămâne în urma mea când voi pleca...
Mă gândesc intens dacă merită să mai scriu atâta vreme cât situaţia de acum nu-mi permite să mai public(tipăresc pe hârtie) nici cele trei volume care sunt gata, din care unul este o antologie de autor. Nu mai am urmaşi care să folosească şi să valorifice tot ceea ce am scris. Muncesc zi de zi încercând să întreţin casa alături de omul cu care o împart de 24 de ani. Tot ceea ce strâng se duce pe facturi, necesarul zilnic de toate cele, pe altele, mereu pe altele.
În primul rând îmi trebuie curaj să aştern momentele grele din viaţa mea ca moartea bunicilor, moartea bunicii mele care mi-a fost cel mai blând, bun, sincer prim prieten pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, Omama, mama tatălui meu, apoi moartea băieţilor şi multe altele care m-au şi întărit m-au şi format, dar mi-au şi tăiat aripile în momentul în care o femeie tânără îşi ia zborul prin profesie, prin iubirile mai mult sau mai puţin împlinite.
Am nevoie de liniştea pe care o cere învelirea într-o stare anume pentru a putea scrie, pentru a avea coerenţă în ceea ce aştern chiar dacă scriu iniţial pentru mine.
Am avut o viaţă bogată, experienţă de viaţă cât încape şi dă şi pe-afară. Mă întreb dacă nu ar fi mai bine să las deoparte totul şi să trăiesc pur şi simplu, să intru într-o tăcere din care să ies numai când scriu poezie sau acele texte scurte cărora cu greu le găsesc o încadrare să-i spun literară.
Am pierdut mult în viaţa materială, am câştigat uriaş în devenirea mea ca fiinţă de lumină. Mă întreb zi de zi, dacă nu mai reuşesc să public, în afară de un mormânt în care se află viitorul meu şi un măr înalt cât blocul în care stau din 1969 (de la un an), ce va rămâne. O cruce cu un nume care va fi acoperit de praf, o cruce pe care probabil o vor arunca în foc odată cu destinul meu buclucaş şi un ceva în interiorul pământului care la un moment dat va fi tocat de cutremure, spulberat de oameni, distrus de toate cele ce vin deasupră-ne pe pământ.
Un roman al vieţii proprii, al oricărui om înseamnă practic o fărâmă din piatra filozofală a întregului univers uman şi rămas undeva într-un sertar sau într-un document electronic supus distrugerii în timp, devine absolut inutil. Să-mi trec timpul liber scriindu-l? Da, şi asta este o motivaţie, numai că timpul acesta nu există. Totuşi caut liniştea în care să-mi crească în palmă trupul lui, să-l pot privi detaşată de tot şi de toate, apoi să-i ofer un contur acceptabil, acceptat de alte priviri. Şi asta numai dacă voi avea puterea să retrăiesc totul fără a mă doborî în acele clipe aşchiile crucii pe care o port de 46 de ani.
Nu ştiu ce să fac. Tot amân tot amân, tot scriu, tot scriu.
Totuşi ce va rămâne în urma mea când voi pleca...
Anne Marie Bejliu, 2 iunie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu