luni, 22 iunie 2015

te-ai obişnuit m-am obişnuit


frig dor şi tâmpla zvâcnind versuri
ca un glas topit pe o farfurie a întâmplării
asta simt acum şi tac
văd cum ard ca un cuvânt
liber să stingă lumânarea sensurilor
în umezeala semnelor pe care le înşiri
rezolvi problemele geometriei aerului
tresari la orice zgomot
la orice lătrat al copilului plin de blana încercărilor
te-ai obişnuit să mă alungi. m-am obişnuit să plec
întinzi o mână de cuvinte
mă readuci pe banca ta de piatră
întreb treptele de câte ori le mai pot călca
tu mai arunci un verb. sună bine. îl ascult
rostindu-l de câteva ori
apoi îmi spun că sunt proastă să mai cred
întâmplare frumoasă întâlnire
îndepărtare realiniere
statică umbră mai eşti
dincolo de ecranul întrebărilor
răspunsurile aproape dau năvală
şi vreau să le văd să le prind înţelesul
surzesc orbesc mai mult
tu le ştergi între timp întinzând alt braţ
de cuvinte printre care rătăceşti anume ceva
ce aş fi vrut să aud
e ca atunci când eram mică
şi-mi închipuiam că blajini sunt
după un ecran de sticlă sau de ceaţă sticloasă
şi ne privesc mimând rostirea
buzele lor le simţeam sărutându-mi
copilăria adolescenţa
acum nu-i mai văd
acum îi văd lumină în centrul privirii
deschid larg ochii şi ei mă cuprind liniştiţi
tu ştii că este o îmbrăţişare totul
te simt uneori te alung adeseori
mi-e frică de tine şi îndoi genunchiul drept
mereu în faţa Lui
totul trece sau aproape tot
ca un fir de argint pe care niciodată tu
nu-l laşi să-mi aline dorul de verb
Anne Marie Bejliu, 22 iunie 2015












Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu