dresorul prezentului

de-a rostogolul împing lemnele
 în gura copilăriei
sania nu se trezeşte zăpada nu mai vine
cea a mieilor s-a ascuns demult
sub tălpile de gânduri

bărbatul care doarme veşniciei galopul
mă trezeşte în fiecare dimineaţă îl întreb serios
pot să te sărut pe frunte tată
poţi fata mea poţi

cineva din umbră îmi spune că nu este bine
să săruţi visul cu blajini

nu-mi pasă oricum
totul alunecă aşa cum vrea El

eu tălpile visului le sărut şi când trezesc
din amorţire trupul sufletul e liniştit

aproape râde lacrima stă să cadă o mint
că e de bucurie
totuşi ceva în mine clipeşte neîncetat
ca ochiul tatălui când era obosit şi totuşi
 ne chema la el să ne sărute în cruce chipurile

eram copilă eram adolescentă eram matură
când bărbatul care sărută acum veşniciei nebunia
a prins forma plecării

i-am sărutat chipul în taina crucii tată-copil
aproape că a zâmbit sufletul lui acolo
unde legăna prezentului calea
flacăra candelei a dansat unduios
am văzut am văzut cum...
îl dresa...

Anne Marie Bejliu, 5 iunie 2015