cobor sau urc

mă ridic deasupră-mi să-mi privesc lacrima
o prelungire banală a durerii
când gândesc raţional

o geometrie ciudată atunci când din mine
cad umbrele cu un pocnet cu haz
cu îngenuncheri repetate

mereu învăţ să râd pentru a mă regăsi mereu
în acelaşi loc mereu altul în privirile uimite

gânduri rânduri mereu în alergare
ca la o judecată aproape curată
a proprie-mi treceri prin mine către mine
tot mai profund

obosesc în plâns obosesc în râs
învăţ statica maxilarelor când iar şi iar
mă ridic deasupră-mi privindu-mi neputinţa

cobor sau urc habar nu am pentru că apa
a învăţat să uite sensul curgerii ei
împlineşte rostul apoi trece cu bucurie
din fluid în gheaţă apoi reînvaţă a infinita oară zborul
şi ea devine cer din ceru-i de unde

Anne Marie Bejliu, 26 iunie 2015