marți, 30 iunie 2015

în pânza freatică a gândurilor


în pântecul uriaş al dorului
adorm seară de seară
palmele tatălui cresc şi atunci eu scad
ca într-un film autobiografic
derulat invers
pe pânza durerii locul îmi este asigurat
nu mai plâng. mă trezesc din oră în oră
controlez tabla de şah apoi cutia
văd toate piesele grămadă răsturnate pe fundul vieţii
mă întreb dacă ea are fund
pentru că uneori simt că nu se mai termină
mi-e somn nu pot dormi când pleoapele lui
ale tatălui cad mereu dezvăluindu-mi tot mai mult cum
un cuib de vise nătânge sau zvelte
poate fi prăbuşit în frunzele ruginite
ale toamnelor fiinţei
le privesc oarbă de atâta frică de a pierde iar
şi iar din pleoape copilăria
numele tatălui mă apără
numele tatălui are palmele calde şi mari
palmele tatălui îmi prind sufletul să-l mângâie
neputincioasă fiinţă
lasă totul să o cuprindă neîncetat
ca o fântână a bucuriei în care cade şi cade
şi cade prinde uneori marginile saltă
apoi dispare în pânza freatică a gândurilor
Anne Marie Bejliu, 28 iunie 2015
Tata

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu