cineva urcă tiptil

scutur ciutura trăirilor
fântâna adâncă a patimilor creşte undeva
 în imaginea răsturnată a orbului

pe fiecare margine de pământ cineva scade
 apoi se odihneşte într-o cutie simplă

ştiu că acolo se adună toţi regii blestemaţi
ai jocurilor de şah
alături de cutie un pion ameţit citeşte
câteva poeme
cândva scrise de o mână obosită

în mine calul sare iar şi iar câteva pătrate
în ecou aud ultimele rostiri ale păpuşii
uitată strâmbă pe banca unei vieţi scurte

litera L devine cod în trunchiul copacului
cu şapte ramuri

cineva urcă tiptil scara lui Escher

se păcăleşte cu un capăt de sfoară că o va termina
îi ofer cu graţie săpun parfumat
pentru o călătorie cât mai plăcută simţurilor

de-a rostogolul mă trezesc privindu-mi tălpile
cum măsoară cerul

am terminat căderea sau abia o încep - întreb

totul tace în jurul meu
 un ciob de cuvânt îmi repetă un banc
încerc să râd

Anne Marie Bejliu, 9 iunie 2015