las lacrima să înveţe

(gând de seară 4 noiembrie)

pe cer cuvântul lasă adâncă răstignire a visului din fila
aspră a libertăţii pierdută printre zboruri schimbate cu târârea 
prin gaura de şarpe răspântii cresc în inimi şi-n suflete plecări 
aduc încet şi sigur cenuşa unei păsări cu aripile frânte

marea o aşteaptă să-şi redescrie zborul în geometrii supreme
prin liniile clare raze de întrebări în forme-aeriene

prea multă rătăcire aflu acum în mine şi-n tine viitor

prezentul mă apasă cu buzunare goale şi plinul gol
din umbre încerc să-l înţeleg
iubesc iubirea Doamne şi i-am ales dreptatea
în dura înflorire a unui colţ stingher atât de dens în graţii
în graţia tăcerii mă rup de toate-n lume şi legăn fin mister

pe tâmplele albite şi în coloana surdă încovoiată firii
adaug întrebări mă rup ating nimicuri reumplu tolba rară
săgeţi înfig în trunchiul şi-n forma lui de viaţă

inelele răsună ecoul tace-acum revine mă-nfioară
şi-mi readuce lumea în care sunt nu pier

a fi încovoierea liniei şi punctul adus la sol certat
a fi răspuns în cerul ascuns în geometria corpului ce-mi cere
mereu aceleaşi umbre aceleaşi poleieli
e început de capăt de fir plimbat prin rouă prin iarba măsurată
Privirii Tale-I sunt un vers în vers din versul acelei căutări
nemijlocită cale îmi Eşti şi poate-Ţi sunt
frântura proiectată în punctul alb din spinii coroanei de dureri

las lacrima să-nveţe a fi de bucurie şi-n fiecare seară
spun cuminte Numele Tău Mărite Domn
şi-n forma cât pumnul meu de mare ascult cum înfloreşte
cu razele depline floarea singurătăţii nicicând însingurare
când Tu Eşti plin lumină şi gol deplin de viu
iar eu un colţ de lună când plină se înfruptă din pâinea Ta din cer

imagine: Marin Gherasim - "Memoria absidei albastre"