Vama timpului sărac

(gând de seară 20 noiembrie)


Cine sunt şi câte umbre mai las pe pământul rostgolit de mâinile firave ale copiilor dimineţilor secundelor timpului. 
În câte fracturări să-mi prezint frica Doamne, când oglinzile devin din ce în ce mai mici.
Fântânile au devenit pieţe adânci, în care apa izvoarelor gândurilor devine tot mai sălcie.
Şi unde Doamne să regăsesc liniştea din cuibul berzei primăvara, când pe umărul stâng se aşterne pescăruşul, pe cel drept corbul priveşte cioburile lăsate de oameni în pădurea trăirilor lăsate pradă vietăţilor junglei umane, ca pe jucăriile copilului senin din el.

Totul este mişcare. Totul este schimbare profundă. Toţi suntem orbi. Suntem şi muţi?
Singure bilele rostogolite pe podeţul fragil al libertăţii au devenit statice. Acum totul pare a fi un desen îngheţat într-o aşteptare în căutările fiinţelor. Este o căutare întru lumină prin umbre şi întuneric, prin lumina bucuriei privirii Tale, că suntem toţi ai Tăi şi toate sunt ale Tale.

Cine sunt Doamne de-mi creşte în conul profund lăsat să amorţească în tainele cuvântului dintâi, flacăra voinţei, ca apoi să se strângă dureros în faţa nerăspunsurilor, rămase pe masa cinelor la care de multe ori sunt invitată iar paşii-mi amorţesc pe drum.

Căutare prin căutare, alergare prin alergare sau ploaie fără picături pe o frunză de brusture rătăcit în tufişul speranţelor deşarte să fiu?
Să uit că există întrebările când cuptorul de puncte albastre e viu mereu şi butucii se adaugă mereu de câte ori cenuşa sufocă focul?

Cine sunt şi câte umbre să mai las pe cărarea care duce spre iubirea pământeană. Până când voi înţelege că dincolo de oglinzi, nimicul îşi aşterne braţele gelatinoase, înăbuşeşte dorul şi-l lasă să lunece în adâncurile subconştientului. Ridică rănile la buza răbdării şi izbucnesc în cuvinte, când tăcerea forţată a gurilor şi glasurile muţilor îşi adâncesc notele până la stingere.
De câte ori durerea îmi va fi leac pentru avântul prostesc, într-o formă a bucuriei lăsată iluziei pradă până la strigătul inimii.

Nu mai ştiu rostul verbului "a vorbi", al verbului "a fi", al verbului tăcerii adâncite în prăpastia numită comunicare umană.

Cine sunt, de multe ori nu mai contează. "De ce-ul" rămâne pe balustrada trăirilor mereu viu. Mă gândesc să închid focul de tabără între pilonii digului şi să privesc îmbrăţişată cu un stabilopod totul, ca pe un joc al spumei valurilor cu singurătatea lui "de ce". Mai târziu, să cobor acolo unde-l vor duce valurile, să prind în palma stângă scoica în care peştele albastru a lăsat codul real al comunicării umane. Să-l încerc.

Undeva, cândva, spuma valurilor îi vor dezveli frumuseţea, într-un anotimp desenat pe piatra lunii în care, numai primăvara poate pătrunde liberă, fără a mai plăti vama timpului sărac.