pe plan înclinat

mă întreabă zidul cum mă simt
tac. îl tai îl mestec după o rumegare prelungă
îi înghit consistenţa. mă prefac sătulă

la mijloc de noapte constat saturaţia reală

transpir. emotivă eram. nu mai sunt
din când în când sunt

atunci merg ca pe un plan permanent înclinat

ce este permanenţa de fapt
dacă se şopteşte mereu că timpul nu există

deasupra mea numai cerul rămâne neatins

pe El îl ating îl atingem constant fără să ştim
nu ţipă nu loveşte. pur şi simplu
ne transformă braţele în mecanisme inutile
apoi le întoarce şi iar şi iar...stop

peste mine cad tavanele poeţilor
al meu a ajuns podea sau a rămas podea
nu caut certitudini. uit mereu "r"-ul. pare firesc

rămân ce-ti-tu-dini

vin ele la mine să-şi dizolve mândria
apoi dispar.
nimicul tot nimic rămâne

Anne Marie Bejliu, 17 decembrie 2014