când nu mai cauţi (superficialitatea, minciuna, falsitatea)

am lipsit la lecţia urii. recunosc. am chiulit. am lipsit la lecţia falsităţii. recunosc am chiulit.

aştept recomandări pentru a găsi poarta de intrare către ele, nu pentru a le învăţa micimea şi mizeria  ci pentru a le cunoaşte şi a şti cum să mă feresc de ele atunci când mă ating sub vreo formă sau alta.

culmea este că în anii care au urmat plecării la Domnul a băieţilor mei am avut "onoarea" să mi se deschidă aceste porţi uriaşe, dense , greoaie, inutile mie în ceea ce căutam şi caut, inutile umanului sau poate utile în direcţia autoapărării păsării de aur ascunsă în faldurile sufletului şi a unei inimi curate, neatinsă de urâtul făcut şi nu născut al existenţei.

când nu mai cauţi jocul absurd de-a alergarea printre pilonii podului nonvalorilor începi să simţi acut singurătatea. şocul e puternic la prima coliziune dintre tâmpla înfierbântată în căutarea unui răsărit autentic şi cel din fotografiile prelucrate cu tot felul de programe specifice. simţi presiunea însingurării, ai impresia că lumea nu te mai vrea, te alungă obsesiv chiar dacă îţi acceptă gândurile curate sau petele de culoare aşternute pe pânze sau formele ieşite din mâna ta sau armoniile în sunet care zbucnesc din fiinţa ta, regăsindu-se în pauzele dintre două înjurături, două vorbe negândite sau gândite profund cu rănile existente în subconştientul lor, confundându-te cu acele cauze şi cauzatori ale lor, în toate aceste daruri simple ale tale.

râd că-mi fuge gândul la vorba: "ţara te vrea prost". eu nu mă vreau aşa şi e destul.

multă vreme am crezut că oamenii, toţi, fără deosebire în vreo direcţie banală care-i tot împarte şi-i desparte, îi tot clasifică şi apoi începe jocul sus - jos pe nivele, cu tastele ironiei inutile, cu injuriile zilnice care au devenit limbaj firesc pentru mulţi, nefiind conştienţi cât de intens se intoxică "îngurgitând" energia aceea bolnavă a cuvintelor de slabă valoare energetică, cât de mult coboară pe scara propriei evoluţii sufleteşti şi spirituale, sunt curaţi, cinstiţi, pot fi sinceri şi pot deveni în timp, fiecare după gradul lor de adaptabilitate în direcţia comunicării.

am trăit 14 ani alături de două minuni ale Domnului. unul a vrut să rămână doar 11 ani, celălalt a mai rezistat dorului de fratele lui încă trei ani apoi a plecat. am fost fericită şi cu atât. acum le înţeleg plecarea grăbită dar nu o pot accepta decât mental, raţional. asta e. tot din pământ sunt, tot din carne şi oase, şi bucata asta de carne de mamă urlă când şi când după ei, ca o lupoaică turbată de dor. în toţi acei ani am căutat să-i cunosc, să mă cunoască, să putem comunica, să ne fim aproape infinit lângă infinit în ambele goluri ale infinitului neinventat şi pe arcurile lui lunecoase. am fost. au răspuns curat, profund, intens. în toată acea perioadă am fost izolată aproape complet de restul lumii. când eram cu ei nu mai exista nimic în jur în afara părinţilor mei a familiei din cercul restrâns al durerii şi bucuriei în care mă manifestam.

am avut parte atunci de atâta lumină, bucurie, manifestare a credinţei din partea celor doi pui ai mei încât mai departe, n-aş fi putut nicicând crede că mă voi lovi de cele rele ale micimii umanului.

au urmat după 2006 patru ani în care am avut bucuria să întâlnesc mai mult fiinţe curate sufleteşte, dornice de evoluţie, fiinţe cu care puteam vorbi oricând deschis fără a fi impregnată de urât. atunci am început să merg mai intens pe calea adevărului, a iubirii, a prieteniei, toate autentice, profunde. tot atunci am primit informaţiile de care aveam nevoie  pentru a-mi explica fragmente din toate cele ce au trecut peste mine, prin mine, fără a fabula, fără a mă umple de "praf de putirinţă", cum se face extrem de intens tot timpul. ştiu că este greu să cerni între informaţia cu mesaj subliminal negativ pentru evoluţia ta spirituală, sufletească şi cele autentice, curate, neatinse de demonul dorinţei de dominare a minţii, sufletului, creierului uman. am început să primesc lumina albă strălucitoare şi toate celelalte derivate ale bucuriei de a fi, de a fi Om.

totul a început să degenereze odată cu încercările mele de a descoperi izvoare de informaţie din ce în ce mai largi în albia lor. au început să curgă fluvii întregi. m-am speriat. nu mai ştiam cum să le cern, cum să le ordonez, cum să le absorb numai pe cele benefice mie. odată cu ele au început să se înteţească întâlnirile karmice dure. intram în grupuri karmice bolnave, murdare, pline de lupte inutile, lupte care nu erau ale mele pentru simplu fapt că eu nu căutam ceea ce căutau acele suflete răvăşite de ură, de frică, de complexe autentice sau contrafăcute, de falsitate. ceva mai târziu, şi mulţumesc Domnului pentru revelaţia din acele momente, am înţeles că sunt liberă să ies, să mă eliberez de karma acelor grupuri, de karma acelor fiinţe. şi am făcut acest lucru cu orice risc pentru a nu pierde paşii deja făcuţi spre curăţie, vindecare sufletească, mentală, spirituală.

am cedat mult şi multe, m-am rătăcit de multe ori printre fiare umane. pe de o parte regret că mi-am rănit sufletul, că l-am călcat în picioare, pe de altă parte sunt bucuroasă că am avut puterea să mă eliberez la vreme din toate. şi mulţumesc de infinite ori Domnului că mi-a trimis soli buni, curaţi, puternici care mi-au fost mereu aproape sau nu mereu, atât cât le-a fost dat să-mi fie aproape.

am cunoscut ce înseamnă fiara umană plină de ură, de minciună. am cunoscut ce înseamnă acţiunile ei în a distruge tot ce-i iese în cale pentru ca în final, să se autodistrugă. nu spun mai multe despre acest pasaj al vieţii mele. o voi spune în altă filă dacă voi avea puterea să o fac vreodată. nu eram şi nu am fost crezută decât de cei ce s-au lovit la rându-le de ea şi mai ales când au cunoscut-o după ce şi-a dat jos masca de fiinţă bonomă, elegantă în cuvinte seci, reci, pline ură dincolo de învelişul vizibil.

unde te poţi ascunde când vrei să rămâi ceea ce eşti, fiinţa plină de bucuria dăruirii, plină de iubire, de căldură. unde te poţi ascunde când ai trăit 14 ani alături de doi magi ai iubirii, frumuseţii interioare revărsate în fiecare gest, în fiecare privire, în fiecare îmbrăţişare a braţelor chinuite de o afecţiune tulburător de parşivă, de complicată, de distrugătoare a corpului uman? unde te poţi ascunde atunci când ai învăţat ce înseamnă iubirea manifestată prin privirea clară, prin zâmbetul curat, cristal al ochilor, când ai învăţat ce înseamnă comunicarea profundă  fără cuvinte, doar prin gângurit, prin încercarea fără finalizare a rostirii cuvintelor, intuind doar, ceea ce vor să exprime prin sunet, iubirea manifestată prin lumina pe care o emani, prin lumina pe care o transmiţi învelind trupul, sufletul, inima, spiritul celui pe care nu-l poţi atinge pentru că Domnul aşa a vrut să fii: un contur plin de miez parfumat, cald, tandru şi un contur de o frumuseţe rară sau în alte cazuri inestetică dar plină de acea frumuseţe interioară. 

am găsit un ascunziş perfect de perfectibil (râd) după mintea mea netulburată de şocul pierderii lor, în scris. firesc ar fi să nu mai caut niciodată, nicăieri iubire din simplu fapt că ceea ce am primit în acei ani nu poate fi egalat de iubirea falsă, de prietenia falsă, de gesturi pline de falsitate, de o comunicare atât de redusă încât uneori îmi vine să urlu de singurătate, chiar dacă în acel moment comunic prin scris sau verbal cu un om sau cu mai mulţi oameni. şi uite că merg înainte precum un bou în jug şi repet la nesfârşit inutila căutare în exterior a ceea ce este atât de bine înrădăcinat în piatra din care strig uneori la mine, la lume, că exist.

e dureros ce spun şi-mi cer iertare celor ce ştiu să iubească, să exprime harul prin darul înalt al prieteniei prin cuvânt, prin gestică, prin toate instrumentele comunicării. nu-i amestec aici. ei sunt pietrele preţioase ale salbei bucuriei mele de a fi.

totuşi...unde te poţi ascunde când doare urâtul, când singurătatea muşcă flămândă şi setoasă din frumuseţea inimii tale, din carnea fragedă a sufletului fulgerată de ura celorlalte fiinţe chiar dacă tu reverşi asupra lor seva şi esenţa miezului cald, pe care de multe ori uiţi să-l ascunzi în adâncurile fiinţei şi alegi să rişti răni profunde pentru un cuvânt bun, pentru un sunet al unei voci calde. şi Doamne cât uiţi atunci să mai închizi poarta albastră pentru a te izola o fracţiune de timp de furtuni, fulgere, ticăloşia în stare pură care zace în om, în oameni... unde?

tata are o vorbă prin care, rostită cu vocea dumnealui caldă şi aspră totodată, de multe ori m-a scos din fuga asta nebună de urât: "măi fătucă bleagă, tu eşti aşa cum eşti şi dacă vrei să rămâi aşa cum eşti, e tot ceea ce contează. uită-te la mine! am ajuns la vârsta asta şi sunt ceea ce sunt pentru că am devenit surd, orb, mut sau nu (multe lucruri nu le rabd şi nu le voi răbda), atunci când am întâlnit măgari şi măgăriile lor. " şi-atunci revin şi mă întreb pe mine însămi: de ce oare nu am învăţat lecţia cu non aruncarea mărgăritarelor dinaintea...

când s-o termina comoara poate atunci voi înceta. cine ştie!