ca o lumină răsturnată într-un ciob de pământ se târăşte femeia cu ochii din cărbunele toamnei, printre două coloane de umbre: una de gheaţă alta de foc, alta de aer, alta de lemn, alta de apă, alta de metal.
împlinire când?
lasă umbrele să o învelească, fără teamă, cu frică. se stinge frica. ea adună frunzele, pietrele mărunte... pe stânci, pasul şi-l lasă liber până la strigăt, până la măcinarea ultimei velinţe a tălpilor.
se naşte în cuvânt ca printr-un dar rătăcit în fântâna vieţii ca o rază de soare strecurată prin hornul din stânci al peşterii naşterii celui dintâi.
acolo timpul îşi pierde la rându-i velinţele, vântul îl dezbracă tandru, apoi îi lasă căciula înaltă din blana oilor mereu în transhumanţa valorilor umanului.
pe câmpul primăvăratic al grâului, verdele prinde în crud bucuria oilor.
bucuroase acum, îl gustă.
el primeşte ofranda esenţelor viului. creşte, creşte, creşte până la bob, sărută soarelui chipul, apoi chipul Soarelui îmbrăţişează copilul spicului.
rămân în taina luminii până la azimă.
omul este spic de grâu sau a fost?
Anne Marie Bejliu, 21 mai 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu