miercuri, 23 martie 2016

cerere


cer o amânare-n cer și
râd de mine privind oglinda
cândva mă voi privi
din spatele ferestrei de ceață
ca o simplă fantă de lumină între a fi
și a exista veșnic gând în inimile celor care
încă nu vor uita să-mi rostească numele
așa cum eu acum
rostesc numele tatălui meu
și simt mâinile sale sfinte pe umeri
și pe creștet iar și iar
reîntorcând timpului urechile
spre copilărie
cer o amânare în cer
de câte ori palpez ceea ce doare
undeva sub pielea gândului
o alună cade din ghindă
crește și crește înălțând metaforele
țin palma deasupra nopții
când trupul obosit îl aștern
pe patul de cuvinte nescrise
cetatea se ridică drept neuitând să lase
undeva între ziduri la răsărit
piatra unghiulară
cineva zguduie zidurile
ea rămâne neclintită iar șarpele alb
îmi face semn dintr-un inel
că cererea mi-a fost acceptată
adorm cu mâinile tatălui pe umeri
cu Privirea Tatălui în inimă
mâine mă voi trezi același om
puțin schimbat
buimac începând altă zi un alt prim pas
printre năluci de verbe
prea gândite prea simțite
pentru a fi clar inserate pe piatra
din colțul de la răsărit
al speranțelor amânate
Anne Marie Bejliu, 23 martie 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu