***

distant ca mersul pe ape atingi cuvintele

prin mine trec 
umbrele astrelor pe care tu le ocrotești
cu firimituri de trecut și prezent
fascicule de viață într-un arc de curcubeu

te simt cum îndepărtezi ceața
din irișii propriului timp

o așterni în inima mea și pleci tăcând
atât de zgomotos încât
furtuna uită să-și mai aștearnă furia
pe așternutul de metafore
în poemele hotarelor de lumină

distant mereu ca un profesor plin de emoții
sau ca o statuie uitată a fi așternută pe soclu
în bătaia aripilor păsărilor
stai culcat pe orizontala iluziilor

te privesc acum mai atent
te răscolesc toate umbrele și parcă viitorul
se conturează undeva unde aripile
nu au loc să se deschidă

distant îmi vorbești despre insula ta
am făcut un pas sau șapte pași spre ea
în clipa în care uitarea îmi cuprindea tâmplele
cu palmele ei răcoroase

m-am speriat și am rămas pe țărm
când tu tocmai vroiai să-mi arăți
între pleoapele lăsate ale amurgului
infinitul finit al iluziilor

nu mai pot rămâne omule
nu mai pot rămâne

distant întorci privirea spre zâmbetul orizontului
acum abstract pentru mine

l-a pictat orbul din duminica în care
binecuvântată crezându-mă
am pornit agale călcând pe tălpile tale de poet
mi-ai spus atunci să-mi las
inima deschisă sub privirile tale
te-am ascultat

distant ai disecat-o uitând uitându-mă...

Anne Marie Bejliu, 1 martie 2016