în toată această nebunie a vieţii

îmi las păianjenul gesturilor
să ţeasă
când cred că s-a terminat
privesc spre gânduri
dincolo de marginile
materialului

în el rotesc mâinile
descriu cercuri largi care
o iau la fugă odată cu mine

prinzându-mă
cu musca pe căciulă
o muscă a valorilor negândite
zuruie timpul
despre care se spune mereu
că nu există

parcă-i musca parcă sunt eu
încercând să-mi rostesc numele
prenumele
şi atunci

în toată nesiguranţa
crescută de niciunde
mă prind zdravăn
de propria mască
şi zâmbesc

aproape nimic nu se întâmplă
totul roieşte în jurul meu

singur păianjenul gesturilor
ţese
şi ţese
pânza viitoarelor aure
ale încercărilor

şi mai ales

pânza tuturor alegerilor
pe care le voi face
prea devreme
prea târziu
sau la vreme
ridicându-mi din praf
mâinile
spre cer

Anne Marie Bejliu, 26 iulie 2016