tu ce mai spui ce mai taci ce mai cânți

poete
nu mai înțeleg de ce atâta zbatere între noi 
de ce în umbre te ascunzi mereu 
reinventând forma în care teatrul se joacă
știu acum că 
scenografiile sunt infinitul din fiecare gest

mă cuprinzi în pumn ca pe o pasăre nebună
sau într-un cuib de cuvinte înverșunate nicicând calde
mintea mea le învelește le răsucește
până la încălzire până la ardere

tu privești din scaunul regizorului calm detașat

poate vârsta poate maturitatea sau numai
saturația de viață te transformă într-un pictor

totuși el, pictorul, se implică arde
scrâșnesc pânzele se frânge penița
în actul creației sau doar al așternerii ei
într-un timp cât un pas de dans repezit

câtă frumusețe și câtă urâțenie,
poete
se naște în noi când iubim

tu ce mai spui ce mai taci ce mai cânți
în orga aceea ca o cruce
prelungind lunecarea firii spre iarbă
spre cer
spre flacăra verde a neliniștilor

poete
nu mai înțeleg de ce atâta zbatere în mine
pentru un pumn de cuvinte întârziate

Anne Marie Bejliu, 18 mai 2016