cât întuneric Doamne

mi-e teamă că-ntre mine și toate-aceste daruri
se va așterne colbul cu brațe de gândire
săracă și tăcută pucioasa întâmplării
în care numai turma mai răscolește iarba
amară sau dulceagă a zorilor târzii

și-n care o fărâmă din încercarea firii
va transforma oceanul luminii Învierii
într-o banalitate sub talpa omenirii
se va întoarce oare cuvântul cel dintâi
să ne mai lumineze adâncul răscolit

sau simpla-nchipuire a înălțării-n ceruri
adânca transformare ne mai rămâne far
în toată-această baltă de erori voite
și nevoite poate pe care lauri punem

mi-e teamă că-ntre mine și sinele curat
se va așterne bruma și ierni nepotolite
mușca-vor iar cu sete. ne va rămâne-un pas

cât întuneric Doamne ne lași acum să cernem
e vina noastră Sfinte și tare-i greu în patimi
să redevii lumină când nu vrei să deschizi
cutia încercării să te ridici din baltă
să umbli drept cum viața te-nvață să încerci

nu știu de-mi este teamă sau doar singură mă sperii
de tot ce mă-nconjoară și mă sufocă-ades
hotarele de pâine uscate par în frigul
din sufletele-aprinse de patimi și dorințe

se împlinește totul cumva se prinde-n umbre răul
când binele se-ntoarce este ucis pe loc

să fie oare lumea atât de ticăloasă
sau nu mai văd eu bine oarbă fiind și-acum?

Anne Marie Bejliu, 7 mai 2016