noroc Doamne

tati, tati! - strigă fetiţa cu ochii din cărbunele timpului prezent.
unde alunecă sacii cu seminţe de gând când omul atinge poalele veşmântului Domnului? în largul libertăţii de a asculta marii treceri ecoul?
ea întreabă el priveşte. ea priveşte el demult nu mai răspunde. priveşte tăcut ovalul pământului apoi, pe fătuca stând pe trepiedul cu un picior strâmb. cumva e îndreptat spre stânga dar nu ai cum să ghiceşti.
pământul se roteşte ascultător la fiecare batere zbatere de inimă
şi în fiecare apăsare de clapă, scrâşneşte roata tuturor morilor de vânt ale trăirilor umanului.

tati, tati! - strigă fetiţa cu ochii din cărbunele timpului prezent.
omul mai are trăiri când atinge poalele veşmântului Domnului sau devine pată din culorile timpului fără graniţe din ţesătura unei viitoare cruci a pământului, când Domnul strănută încă un proiect cu erori?

(era să scriu eroi dar eroarea erorilor se năştea sau poate s-a născut demult într-un pumn de seminţe de gând, pe câmpul iluziilor umanului...)

hapciu!
noroc Doamne, noroc...

Anne Marie Bejliu, 23 martie 2015