inima cât un pumn de om

mă priveşte pământul cu o mie de ochi tociţi
de paşii călătorilor căutătorilor de comori
absurd lăsate să zacă peste vremuri

încă o daltă veche încă o farfurie
aparent zburătoare rămasă înfiptă între pălăria
de piatră şi crucea om uitat schelet
neînvelit nici măcar cu metaforele anume
rostite de el în alte epoci

privesc atent gropile din care dălţile periile
speranţele aduc la suprafaţă o altfel de istorie
nerostită încă în ironiile de mâna a doua ale celor vii

ca un urmaş prostit de alţi urmaşi nu pot recunoaşte
oasele unui gând lăsat de cel vechi cel ce ştia
să prindă soarele în pumn apoi să bată fierul
cât era cald în inima aceea de soare

nu ştiam că inima este cât un pumn de om
nu ştiam că la baza a ceea ce numim cap se află
un con în care umbrele se înghesuie să tăinuiască
toate profunzimile omului

că acolo în forma aceea frumoasă El a lăsat omului
o cruce de taină în care se poate regăsi oricând dacă vrea
şi tot acolo regăseşte istoria gândurilor tuturor celor care
l-au iubit oricând oricum mereu
fără să mai rostească de mii de ori gol cuvântul dintâi

l-au iubit şi atât. l-au ştiut. pe ei îi gândesc
printre oase mergătoare umbre răsturnate anume
pentru a-mi răscoli hărţile comorile tainele bucuria

Anne Marie Bejliu, 31 martie 2015

sursa imaginii:

cubism