privesc în răstimpuri cum între mine şi gheaţă mai este un simplu punct.
o defrişare masivă de copaci mi-a adus răsăritul mai aproape.
răsăritul soarelui alb îmbracă gândul în hlamida unui timp netrăit simplu simţit în toţi porii sufletului. inima dă ocol rotocol în jurul emoţiilor.
mă redescopăr în oglinda pe care odată o priveam ca pe un obiect care reflectă doar chipuri. nu mă văd pe mine cea care sunt acum.
văd umbrele prezentului cum răsucesc în cuptorul încercărilor trupul oricum strâns de atâta agitaţie.
învăţ zi de zi să râd de mine. un râs clar, din toată inima şi mă întreb mereu, sau întreb gemenele după cum le numeşte povestitorul dintre filele turnului de scoici: de ce totul e atât de simplu - complicat, complicat - simplu?
pe undeva, printre memoriile păstrate în biblioteca aceea uriaşă a fiinţei, se păstrează în fişiere mari toate umbrele cu sunetele formele lor geometrice de multe ori ciudate şi toate ecourile manifestărilor lor.
din când în când sărbătorile deschid cerurile şi câte una, câte una apare sau apar în mâinile, sub tălpile, deasupra gândurilor mele, ca nişte pupeze uitate în plină iarnă cu ciocul larg deschis într-o explicaţie amânată.
noroc am cu domnul corb. el le gâdilă în joacă până cad de pe ramurile copacului în inelele căruia m-a ademenit esenţa de viaţă, sau mai degrabă m-a absorbit odată cu prima rodire a sămânţei de om, în pântecele blând al mamei.
odată ieşită de acolo - din prostie sau din obligaţie (asta rămâne să înţeleg mai târziu) - am luat-o la goană fără să ştiu că în lumea oamenilor iarba e amară perlele sunt furate, cuvintele sunt răsucite. oamenii mint, oamenii nu ştiu să iubească simplu şi mai ales, mai ales, ce mă doare cel mai tare este că oamenii te văd ca pe un instrument - nu contează dacă eşti sau nu acordat, racordat la sistemele lor la jocurile lor ticăloase - şi ca pe un instrument te privesc o viaţă întreagă.
încerci ani în şir să rămâi curat, să rămâi firul de iarbă blând, nu amar...
o defrişare masivă de copaci mi-a adus răsăritul mai aproape.
răsăritul soarelui alb îmbracă gândul în hlamida unui timp netrăit simplu simţit în toţi porii sufletului. inima dă ocol rotocol în jurul emoţiilor.
mă redescopăr în oglinda pe care odată o priveam ca pe un obiect care reflectă doar chipuri. nu mă văd pe mine cea care sunt acum.
văd umbrele prezentului cum răsucesc în cuptorul încercărilor trupul oricum strâns de atâta agitaţie.
învăţ zi de zi să râd de mine. un râs clar, din toată inima şi mă întreb mereu, sau întreb gemenele după cum le numeşte povestitorul dintre filele turnului de scoici: de ce totul e atât de simplu - complicat, complicat - simplu?
pe undeva, printre memoriile păstrate în biblioteca aceea uriaşă a fiinţei, se păstrează în fişiere mari toate umbrele cu sunetele formele lor geometrice de multe ori ciudate şi toate ecourile manifestărilor lor.
din când în când sărbătorile deschid cerurile şi câte una, câte una apare sau apar în mâinile, sub tălpile, deasupra gândurilor mele, ca nişte pupeze uitate în plină iarnă cu ciocul larg deschis într-o explicaţie amânată.
noroc am cu domnul corb. el le gâdilă în joacă până cad de pe ramurile copacului în inelele căruia m-a ademenit esenţa de viaţă, sau mai degrabă m-a absorbit odată cu prima rodire a sămânţei de om, în pântecele blând al mamei.
odată ieşită de acolo - din prostie sau din obligaţie (asta rămâne să înţeleg mai târziu) - am luat-o la goană fără să ştiu că în lumea oamenilor iarba e amară perlele sunt furate, cuvintele sunt răsucite. oamenii mint, oamenii nu ştiu să iubească simplu şi mai ales, mai ales, ce mă doare cel mai tare este că oamenii te văd ca pe un instrument - nu contează dacă eşti sau nu acordat, racordat la sistemele lor la jocurile lor ticăloase - şi ca pe un instrument te privesc o viaţă întreagă.
încerci ani în şir să rămâi curat, să rămâi firul de iarbă blând, nu amar...
mai întâi eşti copil. eşti lăsat singur să numeri jucăriile până te plictiseşti şi când zâmbeşti, totul se răstoarnă iar şi iar.
ajungi să crezi că tot ceea ce faci este eroare, că tot ceea ce construieşti seamănă cu un turn strâmb de lucruri fragile şi totuşi, în fiecare din acele forme de gând, de trăiri, de bucurii aparent mărunte eşti tu, acel copil frământat de verbul a fi mereu tu, a fi mereu pată de lumină în irisul nesfârşit al Domnului.
ajungi să crezi că tot ceea ce faci este eroare, că tot ceea ce construieşti seamănă cu un turn strâmb de lucruri fragile şi totuşi, în fiecare din acele forme de gând, de trăiri, de bucurii aparent mărunte eşti tu, acel copil frământat de verbul a fi mereu tu, a fi mereu pată de lumină în irisul nesfârşit al Domnului.
între mine şi gheaţă chiar este un simplu punct pe care-l doresc a-mi fi mereu scop în tot ceea ce sunt, manifest, acţionez ca fiinţă. acel punct este credinţa nicicând ştirbită că pot rămâne numai pe ţărmul Lui. alte ţărmuri străine, alte vise construite de alţi oameni, altceva decât El m-a lăsat a fi aici, pe pământ şi oriunde în existenţă, nu-mi sunt areal de viaţă, sunt încercări, sunt arii pe care mă adaptez cu trăirile, emoţiile, loviturile sau împlinirile, pentru a-mi merita cândva locul în pumnul de aur vechi al Iubirii Sale.
punct… de aur vechi. punct plin de vidul în care mă scald mereu căutând esenţa bucuriei… Lui.
punct… de aur vechi. punct plin de vidul în care mă scald mereu căutând esenţa bucuriei… Lui.
Anne Marie Bejliu, 30 martie 2015
broşă intitulată "Sufletul călătoriei"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu