prea târzii

cum aş putea să te aştern
în mine
să smulg odată vălul
necredinţei

că-n mine arde flacăra
nădejdii
în tine lunecă speranţa
re-nvierii

o vârstă două zece mii
de vârste
hotare 'nalţă sub noi
deasupră-ne mereu

cum aş putea să mă aştern
în tine
când tu înalţi spre mine
cotul firii

aşterni în fiecare arie
por de piele văl de fiere
şi te dobori tu singur
prin căinţe

şi câte umbre să mai las
să smulgă
din mine tâmpla de iubire
şi-ncercări

păsări de noapte de zi
flămânde ciocul
deschid şi fură hrana

prea târzii...

cuvinte curg spre mine-acum
s-aline
departe eşti în mine golul
iar străpunge

senin

 singurătatea se descalţă
şi-n iarbă lin păşeşte
să renunţe

inima să te mai poarte-n zaua
gândului de viaţă

să las să crească-n mine garduri
sau zăbrele

eu te întreb
 ştiu că nu vrei
şi nu vei da răspunsuri

mai spun şi eu din când în când
ce doare...

Anne Marie Bejliu, 31 martie 2015