să mai visez că sunt cruce? ştiu că sunt.
să mai visez frumuseţea? ştiu că există şi o pot vedea oricând.
să mai visez iubirea umană? nu, ea nu există. este simplu reactiv al manifestărilor nevoilor zilnice. dincolo de nevoi există multă ură, multă ironie inutilă, multe lovituri, multe cauze ale rănilor invizibile ale tuturor fiinţelor, nu numai umane.
să mai visez frumuseţea? ştiu că există şi o pot vedea oricând.
să mai visez iubirea umană? nu, ea nu există. este simplu reactiv al manifestărilor nevoilor zilnice. dincolo de nevoi există multă ură, multă ironie inutilă, multe lovituri, multe cauze ale rănilor invizibile ale tuturor fiinţelor, nu numai umane.
şi atunci...
nu mai vreau să văd şi cred că mi se va împlini dorinţa curând, muncind cu gândul la volume plătind de fapt facturi care niciodată nu se termină.
răni în ciubotele copilei cu ochii de plumb într-un prezent din cenuşă,
râd şi mă copilăresc pe imagini naive apoi brusc mă strigă mama sau viaţa de zi cu zi. sună ceva mereu cu grijă să nu adorm încinsă de un ideal absurd.
picătură cu picătură copilăria fuge din mine mâncând pământul. numai când plâng reuşesc să râd ca un copil care a uitat demult jocul în farfuria în care bunica aşeza ca pe nişte soldaţi merele coapte şi zâmbetul ei pas prin pasul trecutului bucuriei. poate va exista un prezent al ei. viitorul nu are chip nu are formă sau poate are... forma unei cruci bombă dezintegrându-se între civilizaţia ticăloşiei umane şi cea pe care o cunosc demult aici în România: a omului care nu renunţă la credinţă, la copilărie, la imaginea Mâinilor părinţilor nicicând.
nu mai vreau să văd şi cred că mi se va împlini dorinţa curând, muncind cu gândul la volume plătind de fapt facturi care niciodată nu se termină.
răni în ciubotele copilei cu ochii de plumb într-un prezent din cenuşă,
râd şi mă copilăresc pe imagini naive apoi brusc mă strigă mama sau viaţa de zi cu zi. sună ceva mereu cu grijă să nu adorm încinsă de un ideal absurd.
picătură cu picătură copilăria fuge din mine mâncând pământul. numai când plâng reuşesc să râd ca un copil care a uitat demult jocul în farfuria în care bunica aşeza ca pe nişte soldaţi merele coapte şi zâmbetul ei pas prin pasul trecutului bucuriei. poate va exista un prezent al ei. viitorul nu are chip nu are formă sau poate are... forma unei cruci bombă dezintegrându-se între civilizaţia ticăloşiei umane şi cea pe care o cunosc demult aici în România: a omului care nu renunţă la credinţă, la copilărie, la imaginea Mâinilor părinţilor nicicând.
un singur lucru nu întreb pentru că ar fi o prostie să o fac: să mai visez Iubirea Lui? nu, nu întreb. El nu numai că Iubeşte, El mă învaţă să-i respir Iubirea în tot şi în toate dincolo de tot şi de toate umbrele pe care le face şi cărora le manifestă mişcarea omul pe pământ.
Anne Marie Bejliu, 30 martie 2015
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu