sună telefonul acum mai multe luni
răspund şi printre ecouri de cuvinte simt bucuria
cum îmi prinde la ureche un trandafir galben
îmi spui că vei veni
râdem vorbim serios îmi spui că mama nu a răspuns la apelul tău
îţi spun că o caut eu şi o anunţ
îmi mulţumeşti şi închizi
--------------
mai sunt două săptămâni şi soseşti
ies cu tata la o plimbare scurtă
abia respiră abia se mişcă
noaptea las masca veseliei undeva în fisura dintre insomnie
şi oboseala care m-a cuprins demult în braţele ei puternice
şi plâng încet
plâng ca un copil părăsit lângă o bucată de azimă uscată
şi-mi spun că viaţa pe pământ e o rămăşiţă de ploaie cu aştri bătrâni
tata se opreşte pe o bancă şi începe să-mi povestească
ajunge la tine şi-mi spune că vii
să poţi pleca la Domnul din rădăcini
ştiam că eşti bolnavă ştiam că vii
nu ştiam că rămâi
soare primăvară atunci copacii abia aveau muguri
glasul lui tata blând molcom
bucuria că încă îl am aproape că încă îşi sprijină braţul pe al meu
că încă îl pot face să râdă să zâmbească
să-mi spună verzi şi uscate despre viaţa de zi cu zi
tac şi privesc tavanul camerei
mă întreb câte iubiri simple mai pleacă
şi câte puncte se mai pun pe capete de"i" în viaţa mea
până când voi avea voie la rându-mi să-l pun pe trupul meu...
ai venit să pleci din rădăcini la Domnul...
eu unde voi veni să plec din rădăcini
(totul şi toate se adună în
variaţiuni pe tema plecărilor cântătoare)
vals tango sau târşitul paşilor pe covorul suferinţei umane?
mai spuneţi-mi de bucuria falsă de fericirea măruntă a fiecărei clipe
gura-mi va rămâne închisă
de voi gusta ceva voi gusta când voi privi iar şi iar natura
oamenii plimbă prin gurile lor minciuna ca pe azima cerească
ce mai pot gusta?
Anne Marie Bejliu 3 aprilie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu